Ultima splendoare a chinezăriei pure

Institutul Polonez din Bucureşti, Centrul European de Creaţie „Ateneu” din Iaşi şi Institutul Francez din Bucureşti vă invită la unica reprezentaţie bucureşteană a spectacolului cu piesa de teatru „Ultima splendoare a chinezăriei pure” de S.I. Witkiewicz, în regia lui Benoît Vitse, costume Corina Bujor. Evenimentul va avea loc miercuri, 25 mai, ora 19.00, la Sala „Elvira Popescu”, Bd. Dacia nr.77.

În distribuţie: Daniel Busuioc (Dyapanas Nibek, Tatăl), Nicoleta Lefter (Zofia),
Gabriela Iacob (Amelia), Radu Ghilaş (Jezor Pasiukowski, Vărul),
Ramona Dorneanu (Aneta Wonsiewicz), Laura Bilic (Anastazia Nibek, Fantoma),
Dumitru Năstruşnicu (Ignacy Kozdron), Octavian Jighirgiu (Josef Maszejko),
Miriam Camara (Bucătăreasa).

Stanisław Ignacy Witkiewicz (1885 – 1939) a elaborat o teorie proprie a teatrului, originală şi extrem de controversată, care reprezintă în primul rând o mărturie a reflecţiei profunde a artistului asupra artei dramatice şi teatrului. Inamic al naturalismului şi simbolismului în artă, artistul emite o nouă teorie a formei pure, definind teatrul ca o artă formală: elementele constitutive ale dramei nu trebuie să facă referire la lumea reală. Potrivit lui Witkiewicz, fiecare operă de artă, imagine a individului care a creat-o, este inevitabil marcată de logica vieţii cotidiene. Eliminarea totală a elementelor realului înseamnă închiderea artei în cadrele rigide ale unui program, care împiedică libertatea actului creator.
Piesa „Ultima splendoare a chinezăriei pure”, scrisă de Witkiewicz în anul 1921, reprezintă o parodie a unei comedii al cărei autor este T. Rittner, un imitator servil al teatrului ibsenian.
Mergând la început pe linia unei banale comedii groteşti, piesa capătă pe parcurs sensuri tragice şi revelatoare, generând situaţii absurde. Fiecare personaj dezvoltă contradicţii descumpănitoare, fiecare frază aduce o încărcătură de subsensuri, fiecare scenă reprezintă o cotitură neaşteptată. Înveşmântând conţinutul suprarealist al piesei sale în forma celei mai tradiţionale scenografii baroce, dramaturgul atribuie comportamente stranii unor personaje, a căror ţinută exterioară, decentă şi ultraconservatoare, nu face decât să deruteze.