Țară în service | Mărirea și decăderea Institutului Cantacuzino: de la vaccinuri la suplimente alimentare

Cu o istorie impresionantă în spate, institutul înființat acum 100 de ani de Ion Cantacuzino, părintele școlii românești de microbiologie și al sistemului sanitar modern, a decăzut în așa măsură încât astăzi nu mai produce nici măcar vaccin antigripal. Subfinanțarea, deciziile sanitare și politice contradictorii, lipsa cercetătorilor și a unui proiect cu viziune l-au pus pe butuci.

De la decretul de înființare din 1 aprilie 1921 semnat de Regele Ferdinand și până la Ordonanța de Urgență din 2017, dată de ministrul Sănătății Florian Bodog, urmărit penal, prin care institutul trece în subordinea Armatei, de la producția de vaccinuri la cea de suplimente alimentare, Institutul Cantacuzino are o istorie care ar fi trebuit să dea de gândit mai ales în pandemie. Nu s-a întâmplat asta.

Cantacuzino, omul providențial

Personalitate complexă, Ion Cantacuzino, născut în 1863 la București, este fiul lui Ion Cantacuzino, ministru sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, și al Mariei Cantacuzino, fiica generalului Mavros, secretarul contelui Kiseleff. Și-a făcut toate studiile la Paris, liceul și cele trei facultăți, filosofie, științe naturale și medicină, după care a lucrat timp de încă șapte ani la Institutul Pasteur sub îndrumarea lui Ilia Mecinikov, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1908.

Cu o asemenea cartea de vizită, întors în țară preia catedra de medicină experimentală de la Facultatea de Medicină din București, unde înfiintează Laboratorul de Medicină Experimentală, care va produce în timpul Primului Război Mondial toate vaccinurile pentru armată. Om de acțiune și vizionar, Cantacuzino pune bazele sistemului public de sănătate după modelul similar din Franța și alte țări occidentale din poziția de director general al Serviciului Sanitar din România și de ministru al Sănătății. Operațiunea este încheiată în doar trei ani, iar principiile de igienă și sănătate publică ale profesorului Cantacuzino sunt valabile și astăzi.

Primele două vaccinuri, tifoidic și holeric, sunt produse între 1910-1913. În perioada primului război balcanic trimite o echipă de medici în Bulgaria, bântuită de o epidemie de holeră, iar pe baza tulpinilor aduse la București pune la punct vaccinul contra holerei. Când, în 1913, Armata Română angajată în cel de-al doilea război balcanic este lovită de o nouă epidemie de holeră, vaccinul se dovedește salvator. Soldații sunt vaccinați pe front și mii de vieți sunt salvate. Este prima vaccinare în plin focar epidemiologic, o premieră recunoscută internațional pe care Institutul Pasteur o numește „marea expriență românească”.

Era epoca modernizării școlii medicale românești, în care tinerii mergeau la studii în străinătate, Franța, Italia, Germania, iar Cantacuzino, este din acest punct de vedere omul epocii sale, spune pentru Europa Liberă Ocatavian Buda, profesor în istoria medicinei la Facultatea de Medicină Carol Davila din București.

„Cantacuzino este omul epocii sale, pentru că aparține deja unei generații de după generația oamenilor lui Carol Davila, care au o facultate de medicină la Paris, dar și în Italia. Universitatea din Torino, alături de cea de la Paris, oferă o mână de ajutor absolvenților facultății de la București. El a făcut în primul rând liceul la Paris, liceul Louis-le- Grand, are studii universitare nu numai în medicină dar și filosofie și științele naturii. Este un om de factură enciclopedică. Își începe cariera la București, la începutul secolului XX. Vine cu o carte de vizită remarcabilă a institutului lui Pasteur de la Paris, un centru de dezvoltare la nivel mondial a microbiologiei. Vine, de asemenea, și cu anvergura unei colaborări cu Ilia Mecinikov, cu Emile Roux ,care a fost mâna dreaptă a lui Pasteur. Aici beneficiază de facilitățile instituționale ale unei facultăți care era puternic conectată la circuitul occidental”.

Colaborarea fericită dintre eruditul, carismaticul și întreprinzătorul profesor Cantacuzino și inventatorii vaccinului BCG împotriva tuberculozei, Albert Calmette și Camille Guerin, pe care i-a cunoscut în perioada în care a lucrat la Institutul Pasteur, face ca la doar 5 ani după ce Franța vaccinase prima persoană cu BCG, serul să fie introdus și în România (1926). Tuberculoza făcea ravagii în perioadă și în România BCG-ul devine al doilea vaccin obligatoriu care se administrează unui nou-nascut.

Institutul născut dintr-o politică de stat

În timpul Primului Război Mondial, laboratorul lui Cantacuzino asigură toate serurile și vaccinurile pentru armata română și rusă. După război, la începutul lui 1921, profesorul Cantacuzino redactează un raport în care atenționează asupra lipsurilor cu care se confrunta: „În ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face față nevoilor actuale ale României.”

Rezolvarea a fost găsită, iar la 1 aprilie 1921, prin Decret Regal este înființat Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”, care are „însărcinarea de a prepara toate serurile şi vaccinurile trebuincioase direcţiei generale sanitare, de a face lucrările de laborator necesare pentru diagnosticul ştiinţific şi profilaxia boalelor contagioase, cum şi cercetările în legatură cu perfecţionarea metodelor tehnice pentru aceste scopuri”.

„Primul Război Mondial vine cu un cortegiu de epidemii. Era o combinație îngrozitoare cu care trebuia să te lupți: igiena precară dată de mișcarea rapidă a trupelor pe front, epidemia de holeră, febra tifoită, tifosul exantematic, gripa spaniolă de la sfârșitul războiului. Cantacuzino a avut un rol important de jucat, ca șef al Direcției Sanitare Militare s-a ocupat cu aducerea dozelor de vaccin, cu vaccinările. Să nu uităm că suntem într-o epocă în care abia se puneau la punct tehnologiile de vaccinare, dar nu existau antibiotice sub nicio formă, primele antibiotice să produc abia după al Doilea Război Mondial. Astfel de epidemii făceau pur și simplu ravagii. Și atunci a apărut ca o necesitate, ca politică de stat să existe un institut care să pună la dispoziție eficient aceste seruri și vaccinuri tocmai pentru ca populația să poată fi protejată de epidemii. Toate acestea s-au făcut într-un institut în care au fost aduși savanți de primă mărime. Există un Decret Regal din 1921 care stipulează niște aspecte foarte concrete legate de producerea vaccinurilor, stocarea și distribuirea lor. Deci Primul Război Mondial a generat aceste reacții instituționale, care cu sau fără Cantacuzino oricum s-ar fi produs. El era însă un om foarte potrivit în această ecuație. Să nu-l uităm și pe Victor Babeș, care merge mai mult către anatomie patologică, dar ca bacteriolog are cercetări fundamentale”, povestește profesorul Octavian Buda.

Este vorba de o întreagă pleiadă de medici și de specialiști, de crearea „Școlii cantacuziniste”, dar și de ajutorul primit din partea statului, partidelor politice, a regelui, toți înțelegând nevoia unor instituții pe fondul crizei provocate de cel De-al Doilea Război Mondial. Mai mult, Cantacuzino, cu afinități liberale, devine actor principal în semnarea tratatului de la Trianon, pe care își pune semnătura alături de Nicolae Titulescu.

„Făcea parte dintr-o elită politică a perioadei respective, iar acest statut a înlesnit crearea unei instituții. Dar pe lângă aceasta, trebuie să avem în vedere faptul că el a știut cu foarte mare inteligență și cu foarte mult tact să-și aleagă o echipă, care a creat ceea ce istoriografia medicală numește «Școala Cantacuzinistă». Aș menționa cel puțin două nume care i-au succedat și care au fost în egală măsură de mare anvergură: este vorba de Mihai Ciucă. El ajunge în perioada interbelică specialistul cu cea mai mare notorietate în ceea ce privește combaterea malariei la nivel mondial. În perioada respectivă a fost angajat ca specialist de Liga Națiunilor, ceea ce astăzi reprezintă Organizația Națiunilor Unite. Al doilea nume: Constantin Ionescu-Mihăești care are cercetări de microbiologie de mare anvergură. Deci Cantacuzino a știut să cultive oameni deosebiți cărora le-a facilitat posibilitatea de-și amplifica descoperirile, mai mult de atât, el era capabil să aducă profesori din Franța care să creeze învățământ de specialitate la noi”.

Desenator talentat, colectionar și meloman, Cantacuzino era cunoscut în saloanele pariziene ale vremii, spune Octavian Buda.

„Jean Cantacuzène, cum îi spuneau francezii, era foarte cunoscut în saloanele culturale pariziene. Era un personaj cu totul exotic și deosebit, care impunea și prin relaționarea lui directă cu cultura franceză, a fost colecționar de artă, a fost prieten cu Romain Rolland cu care a făcut liceul, a fost prieten cu istoricul artei Henri Focillon. Deci anvergura lui a fost și culturală, nu numai medicală.”

În perioada 1924-1928, Institutul a asimilat şi a produs un număr de 8 vaccinuri şi 3 seruri terapeutice. În anul 1932 s-a construit clădirea BCG şi sala de lucrări de la etajul al treilea, considerată cea mai modernă din lume la vremea aceea. S-a creat, în cadrul institutului, un serviciu de evidenţă a tuturor copiilor vaccinaţi şi un serviciu de radiologie, de asemenea, a fost înfiinţat laboratorul de Biochimie, unde au lucrat cercetători iluştri, ca André Boivin, Lydia Mesrobeanu şi Eugenia Soru.

Mărirea și decăderea din perioada comunistă

Polidinul a fost fabricat în 1960 după cinci ani de cercetări, iar în 1962, institutul prepara nu mai puţin de 174 de produse de diagnostic. A început realizarea de seruri de diagnostic anti-Salmonella, anti-Shigella, anti-E.coli, noi antigene de diagnostic, vaccin şi ser antirabic, antitularemic şi antibrucelos. În 1964 a început producţia de vaccin polio dupa metoda Salk, precum şi a vaccinului tifoidic enteral.

În perioada comunistă, Institutul Cantacuzino a continuat nu doar să producă vaccinuri dar și-a consolidat și activitatea de cercetare, s-au deschis noi secții. Totul în siajul sovieticilor, a căror influență în microbiologie era foarte mare, dar în final declinul a fost inevitabil din cauza exodului de creiere, spune Octavian Buda.

„În politicile sanitare de sorginte comunistă, sovietică, vaccinarea joacă un rol foarte important, ca și regulile de igienă. Adică ideea unui stat sănătos și a unui cetățean sănătos în epoca comunistă se bazează pe aceste aspecte. Rușii, de exemplu, au un institut la Odessa care era practic al doilea institut de microbiologie din Europa după cel de la Parisal lui Pasteur, după aceea a venit și cel de la București înființat de Babeș. Institutul Gamaleya era un fanion de care sovieticii s-au prevalat. Influența microbiologiei sovietice a fost foarte puternică, mai ales în anii 50-60”.

Savanții Mihai Ciucă și Constantin Ionescu Mihăești au fost, într-o primă fază, înlăturați, dar Institutul Cantacuzino nu a mers și atunci regimul lui Gheorghiu-Dej i-a repus în funcție.

„Fără discuție însă că savanții respectivi și-au pierdut într-o anumită măsură contactul cu lumea occidentală. Sovieticii au păstrat aceste instituții și le-au instrumentat în scopul promovării ”omului sănătos comunist”.

Chiar dacă prin anul 1967 au fost încercări de a restabili, pentru prima oară după război, legătura cu Institutul Pasteur, prin profesorii Lydia Mesrobeanu și Nicolae Nestorescu, și au fost organizate diverse întâlniri știintifice, exodul creierelor nu a putut fi oprit. Personalități ca prof. Bona, prof. Teodorescu, prof. Săsărman, dr. Gaşpar, dr. Marina Gheorghiu, dr. Klein, dr. Vlădoianu au luat calea exilului. După vizita în România, în 1972, a profesorului George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, trei cercetători din institut au obţinut burse de studiu în SUA, iar doi dintre ei nu s-au mai întors.

Problema cea mai mare a fost decalajul tehnologic față de lumea occidentală, care s-a accentuat dramatic la finele anilor 1970. În timp ce în Vest cercetarea medicală se informatiza, în lumea sovietică, deci și în România, s-a rămas la stadiul de pipete și eprubete, iar aceste decalaje ajung de neînlăturat, spune profesorul Buda.

„În clipa în care în anii 80 deja se creează o informatizare puternică a cercetării medicale în lumea occidentală, mai ales în spațiul anglo- american, noi rămânem legați de pipetele, eprubetele și preparatele bacteriologice ca de pe vremea lui Cantacuzino sau Victor Babeș. În mare măsură toată Europa de Est a rămas în urmă. Dacă ai deja cercetări la nivel molecular dar tu continui să folosești tehnologii învechite, în momentul acela încep problemele și decalajele devin de neînlăturat”.

Așa a și fost, iar acest lucru s-a văzut limpede după Revoluție.

Dezastrul post-revoluționar: de la vaccinuri la suplimente

Când Institutul Cantacuzino împlinea 100 de ani de la înființare, premierul Florin Cîțu declara că România ar putea să producă aici un vaccin anti-Covid. A părut mai mult o glumă sau o declarație politicianistă. Motivul? Institutul produce acum suplimente alimentare și nu are licență pentru niciun tip de vaccin, inclusiv cel gripal, încă din 2010. În 1992, institutul a renunțat să mai facă vaccinul antipoliomelitic, apoi vaccinul antirujeolic, în 2002 a închis linia pentru vaccinul împotriva tusei convulsive, iar peste încă zece ani și linia pentru cel antigripal. Din institut nu mai rămăseseră decât valențele romantice și declarațiile pompoase.

Drumul spre această situație, din care institutul nu a putut ieși până în ziua de azi, a fost unul previzibil. Indiferent de culoarea guvernelor, investițiile în noile tehnologii au fost minime, cercetătorii plecau pe capete în străinătate din cauza salariilor mici, institutul a acumulat datorii peste datorii - șterse în 2015 printr-un memorandum prin care instituția a primit 44,5 miloane de lei, din care s-au plătit datoriile la stat și salariile. Dar în primul rând Cantacuzino-ul nu a putut face față standardelor de tehnologie și securitate impuse de Uniunea Europeană.

Actualul director, generalul Florin Oancea, medic ortoped, spune pentru Europa Liberă că motivele prăbușirii Institutului Cantacuzino au fost în primul rând neadaptarea la economia de piață și la normele impuse de Uniunea Europeană. În 2003, prin hotărârea CSAT-ului, Institutul Cantacuzino a primit o perioadă de grație până în 2010 de implementare a acestor norme, lucru care nu s-a întâmplat.

”Motivele sunt neadaptarea la economia de piață odată cu intrarea în UE și modificarea legislației. Au fost anumite rigori impuse de Uniunea Europeană privind regulile de bună practică de producție, dar implementarea acestor norme nu s-a făcut, probabil din lipsă de finanțare. Ceea ce se întâmpla în anii 90 nu mai corespunde ca rigurozitate, ca norme de securitate și de siguranță a unui produs la nivelul anilor 2000. Mă refer și la tehnologie, dar și la condiții de securitate, de igienă, pur și simplu, la condițiile de lucru și de producție a vaccinului gripal. Toată lumea spune: profesorul Cantacuzino a făcut un vaccin într-un ibric, dar atunci erau alte norme, era cu totul și cu totul altă situație, atunci era varianta ori folosiți vaccinul acesta, ori muriți. Acum economia de piață îți oferă mai multe posibilități. Pus în balanță, cost față de eficiență, avem atâtea oferte pe piața liberă”.

În contextul prăbușirii institutului s-a vorbit însă și de interese imobiliare - terenurile institutului se află într-o zonă atractivă pentru investitorii imobiliari - dar și despre cele ale industriei pharma în importul de vaccinuri. Nu în ultimul rând este vorba de lipsa unei politici de stat în ce privește vaccinarea, spune profesorul Octavian Buda

„Dacă ar exista o politică coerentă la nivelul statului de azi, dacă se dorește ca la nivelul comunității europene, institutul să redevină echivalentul francez al Pasteur-ului sau chiar pe măsura omologului american Center of Disease Control de la Atlanta, dacă se va face ceva în acest sens, atunci da, există speranţe. Dar să nu uităm, institutul e structurat pentru cercetare, ori cercetarea este formată din echipe, şi aceste echipe trebuie să fie validate la nivel național şi internaţional prin calitatea proiectelor pe care le publică în lumea ştiinţifică, şi nu prin producerea de... suplimente alimentare.”

Indiferent însă cauze, declinul s-a accelerat în ultimii zece ani. Dacă în 2009 institutul producea vaccinul împotriva gripei porcine, în 2010 Agenția Națională a Medicamentului îi retrage autorizația pentru producerea de vaccinuri, ceea ce face ca un an mai târziu faimosul Polidin să dispară complet din farmacii. Reluarea producției vaccinului antigripal (2013) se dovește și ea un eșec: Agenția Națională a Medicamentului îl retrage de pe piață pe motiv că produce efecte secundare și nu e eficient, ceea ce se va dovedi fals peste an. Era însă prea târziu: la Cantacuzino salariații erau în stradă pentru că nu își mai primiseră banii de câteva luni. Institutul era pe butuci, iar sprijinul guvernamental, venit prea târziu, nu a ajutat. Așa cum nu a ajutat nici mutarea, în 2016, în subordinea Ministerului Sănătății, iar peste trei ani la Armată.

Greșeală sau „Armata a salvat institutul?”

Militarizarea Institutului Cantacuzino este văzută ca o greșeală de profesorul Octavian Buda, care susține că din această cauză s-au rupt din nou relațiile cu Institutul Pasteur, care nu poate interacționa pe linie de cercetare cu o instituție militară, iar latura de cercetare este lăsată în planul doi. Finanțarea este, desigur, o soluție, dar ea trebuie dată pe mâna unor oameni care să inițieze proiecte de cercetare, să dezvolte vaccinologia ca disciplină.

„Dacă dai banii unui administrator, sigur, poate să-ți organizeze frumos o clădire, și după aia? Aici este vorba despre profesionalizarea microbiologiei la nivel instituțional și pentru asta trebuie să ai savanți. De exemplu, Faucci este un comunicator, purtătorul de cuvânt al unei politici sanitare în Statele Unite ale Americii, dar el este înainte de toate un imunolog și un cercetător în microbiologie de anvergură mare, este un savant. Dacă lucrurile ar fi organizate în mod corespunzător, ar putea să vină cercetători de origine română în imunologie sau microbiologie din țările occidentale, care să investească în primul rând în proiecte de cercetare, să fie lăsați să facă cercetările. Pun o întrebare care nu e retorică: cercetarea fundamentală medicală are o conotație militară la Institutul Cantacuzino?”, spune profesorul Octavian Buda.

Pe de altă parte, așa cum e de așteptat, generalul Florin Oancea spune că „Armata a salvat institutul”, pentru că s-au făcut investitiții mari din banii ministerului și au fost readuși cercetătorii în institut.

„S-a investit foarte mult, s-a investit în oameni. În momentul în care am preluat, era cam o treime din numărul de oameni angajați în Institutul Cantacuzino. Asta a fost marea provocare: să readucem oamenii în Institutul Cantacuzino fiindcă institutul era depopulat. Erau oameni care nu primiseră salariu în 2015, în 2016, oamenii aceștia nu aveau din ce să trăiască și au fost nevoiți să își caute un alt loc de muncă. A trebuit să îi convingem să revină în institut mai ales că sunt anumite funcții unicat, cum ar fi preparator ser vaccin, ca să vă dau un exemplu. Apoi a trebuit să repunem în funcțiune toată linia de vaccin antigripal. Chiar dacă s-au făcut achiziții de echipamente niciodată nu au funcționat. Abia anul trecut am reușit să le repunem pe toate în funcție și să reușim să obținem un vaccin antigripal. Tot personalul a fost angrenat în activitatea de producție a vaccinului antigripal și toate aparatele achiziționate de-a lungul timpului au fost puse în funcțiune”, spune generalul Oancea.

Directorul susține că utilitatea Institutului Cantacuzino s-a văzut în timpul pandemiei, chiar dacă nu s-a pus probleama producerii vaccinului anti-Covid. E vorba de testare, de secvențierea genomului, dar, mai ales, de depozitarea vaccinurilor. Doar Institutul Cantacuzino a căpătat aprobare de la Agenția Națională a Medicamentului pentru depozitarea vaccinurilor.

„Institutul a devenit la un moment dat cel mai important în ecuația testării. Apoi trebuie să ne gândim că prima secvențiere a întregului genom s-a efectuat în Institutul Cantacuzino. Și acum o mare parte din studiul acestui virus privind secvențierea genomului se execută în Institutul Cantacuzino, ceea ce înseamnă o cheltuială foarte mare. Să nu credeți că această cercetare este ieftină, cercetarea întotdeauna necesită bani, bani pe care îi asigură Ministerul Apărării Naționale.

Am reușit și cu campania de vaccinare care gravitează în jurul Institutului Cantacuzino. Toată lumea a spus că a ajuns Institutul Cantacuzino doar să depoziteze vaccinul. Credeți-ne, nu este simplu să menții niște vaccinuri în condiții de securitate, să le manipulezi, să le distribui. Degeaba aveai produsul aici dacă nu aveai unde să-l ții. Suntem singurii pe piața românească care avem această autorizare de manipulare și depozitare de produse imunologice”.

Cu toate acestea, pandemia nu pare să fi „trezit” autoritățile, planuri punctuale există, cum au existat mai mereu în acești ani: să se poată produce din nou vaccinul antigripal și tetanic, să fie aduși cercetători etc. Dar lipsesc viziunea, determinarea și entuziasmul din timpul lui Cantacuzino, deși împrejurările sunt, poate, la fel de dramatice. Nu lipsesc însă vorbele mari: Institutul trebuie să fie de importanță strategică.

Sursa: europalibera.org