Secolul Regelui Mihai | Întoarcerea acasă. Umilința de a fi izgonit, fericirea de a iubi

De la abdicarea forțată, din 30 decembrie 1947, Regele Mihai s-a aflat în exil 43 de ani până în ziua în care a intrat din nou în țară. Regimul comunist îl alungase spunându-i că dacă nu semnează documentul de abdicare, vor fi uciși 1.000 de tineri.

„Eram cu moartea în suflet”, a spus Regele Mihai despre momentul plecării din țară.

„A murit în '47 și a reînviat după '89. A fost fericit să vină în țară, să circule și să se vadă cu oamenii. Nu cu autoritățile, cu oamenii”, spune istoricul Stelian Tănase pentru Europa Liberă. Revenirea „acasă”, după căderea comunismului, marchează însă unele dintre cele mai rușinoase momente ale istoriei României de după 1989.

„Dezgust”

Privit ca un pericol pentru puterea de la București, reprezentată de președintele Ion Iliescu, premierul Petre Roman, șeful SRI, Virgil Măgureanu, Regelui Mihai I i s-a interzis să călce pe pământ românesc în primii ani după Revoluție în ciuda încercărilor repetate și a motivelor legate strict de dorința legitimă de a-și vedea țara.

Întrebat în zilele Revoluției de prințul Charles al Marii Britanii, ce urmează să facă Regele Mihai a spus că vrea să se întoarcă imediat în România. „Trebuie să ești foarte curajos să faci asta acum”, a comentat interlocutorul. Rămâne istoricilor enigma ce s-a întâmplat de Regele nu a intrat în țară chiar în decembrie 1989, pentru că fiicele sale au făcut-o.

Prima încercare concretă și cunoscută a Regelui de a reveni în țară a avut loc în aprilie 1990. Regele Mihai dorea să petreacă Paștele în România. În 12 aprilie, chiar când se pregătea de plecare spre România, autoritățile de la București au anunțat că viza i-a fost retrasă.

„Sunt un cetățean român care dorește să se întoarcă în țara sa. Singura mea preocupare este să nu fiu amestecat în chestiuni politice”, le-a spus Regele jurnaliștilor de pe aeroportul din Geneva, potrivit volumului „Mihai I al României. Regele și Țara” semnat de Ivor Porter.

Ulterior, într-un interviu pentru TVR, Ion Iliescu avea să susțină că decizia de a nu îl primi pe Rege în România ar fi aparținut Biroului Executiv al CPUN, un organism provizoriu care a condus România între Revoluția din 1989 și alegerile din mai 1990, și că, de fapt, el și premierul Petre Roman ar fi fost de acord ca Regele să revină în țară.

„Unanim s-a exprimat părerea că este nepotrivită venirea Regelui în perioada aceasta și așa tensionată în viața politică și când se declanșa campania electorală. Decizia, atunci, a Biroului CPUN a fost să transmitem această părere cu rugămintea să amâne vizita în România. Nu eu, personal, m-am opus. Ba, cred că împreună cu premierul Petre Roman, receptând mesajul ministrului de Externe, noi ne-am exprimat acordul”.

Regele a petrecut atunci Paștele la biserica ortodoxă română din Paris. Atunci l-a cunoscut Stelian Tănase și a stat de vorbă cu el o noapte întreagă. „Îl vedeam prima dată. Era foarte curios să știe de situația din țară, eu eram participant la Revoluție și conduceam Revista 22, de opoziție. Era curios să știe punctul acesta de vedere, voia să știe detaliile de la fața locului. Era foarte curios. Era un om care știa sa asculte, știa să adune informații ca să își facă propria lui imagine”.

A urmat a doua tentativă de revenire în țară, de Crăciun, în decembrie 1990. Atunci când Regele Mihai, Regina Ana și Prințesa Margareta – în prezent Custode al Coroanei - au primit o viză valabilă pentru 24 de ore. Voiau să meargă la Curtea de Argeș, să se reculeagă la mormintele strămoșilor, adică regii Independenței României, Carol I și Elisabeta și regii Unirii, bunicii lui Mihai, Regele Ferdinand I și Regina Maria.

Autoritățile i-au oprit aproape de Pitești. Mașina în care se afla Regele a fost înconjurată de oameni în uniforme, cu automatele la piept. Salvatoare a fost prezența jurnaliștilor de la o televiziune franceză, pentru că, odată cu apariția lor în zonă, armele au dispărut sub mantale. Momentul este relatat de Rege în cartea „Convorbiri cu Mihai I al României”, semnată de Mircea Ciobanu, Editura Humanitas, 2004.

„Aproape de intrarea în Pitești, am văzut mai multă lume adunată la un loc, ceva ca aglomerația care se face când se întâmplă un accident. Când ne-am apropiat mai bine, am văzut un camion pus de-a curmezișul șoselei și, în fața camionului, un tractor care închidea drumul de tot, dând impresia că s-a petrecut o ciocnire. Am oprit și noi. Ne-au înconjurat oameni în uniforme, nu cunosc uniformele de acum. Erau cu automatele pe piept. Aici trebuie să spun că presa, care ne însoțea de la aeroport, ne-a fost de mare ajutor, printre alții erau și cei de la Canalul I francez. Când ne-am oprit, s-au dat și ziariștii jos din mașină și au alergat spre noi, să vadă ce se întâmplă. Când au văzut aparatele de filmat, armele au dispărut. Asta nu trebuia să se filmeze. Au început discuții”.

În afară de camionul pus de-a curmezișul, „se aflau douăzeci și ceva de mașini fără nicio inscripție pe ele, plus patru sau cinci mașini de poliție cu faruri albastre – totul dădea impresia de dezordine, de urgență, de panică. A fost o înscenare din care toată lumea trebuia să simtă că s-a produs o catastrofă, iar noi să avem impresia că am fost autorii ei”, constata cu tristețe Regele Mihai. Aproape două ore, un colonel i-a explicat Regelui că a trecut „fraudulos” frontiera, ca și cum nu ar fi obținut vizele în aeroport, susținând că a intrat în spațiul aerian românesc ilegal.

Momentul a fost relatat și de fostul șef al Casei Regale, arhitectul Dan Bădic.

„Cortegiul regal s-a întors pe autostradă, era înconjurat de mașinile poliției. Tot aeroportul era păzit de trupele USLA, ale Unității Speciale de Luptă Antiteroristă. Toți îmbrăcați în negru, ca niște ciocli, înarmați, iar atmosfera era extrem de grea. Majestatea sa a fost ca o statuie de piatră, s-a închis în el. L-am simțit îndurerat și, în același timp, cu o forță de caracter nemaipomenită în momentul în care generalul Roznoveanu – îl văd încă și acum cu o căciulă de astrahan gri – mi-a spus ’domnule, spune-i domnului Mihai că noi dorim să-l trimitem înapoi în Elveția. Pentru asta am adus un avion care este în spatele dvs. Dacă domnul Mihai nu acceptă, îl ducem cu forța'”.

Pentru că discuțiile nu au dus la niciun rezultat, au încolonat câteva mașini în fața autoturismelor în care se aflau Regele și suita sa, pentru a-i escorta forțat la aeroport. Întreaga operațiune dobândește accente suspecte, pentru că, la un moment dat mașinile în care erau Regele și însoțitorii săi au fost deviate pe un drum de țară pe care Regele a refuzat să meargă.

În final, i se impune să se întoarcă în Elveția cu alt avion, unul rusesc, un Antonov 24, pe motiv că piloții avionului cu care venise ar fi băut mai mult decât trebuie. În ciuda faptului că piloții nu consumaseră deloc alcool, dovadă că avionul s-a întors imediat la Geneva, dar fără Rege și însoțitorii săi.

Autoritățile post-comuniste nu au cruțat nicio metodă de intimidare. La aeroport, un colonel l-a amenințat pe Rege spunând că are și „alte metode” pentru a-l determina să părăsească România, moment în care au ieșit din aeroport circa cincisprezece tineri în uniformă care i-au înconjurat mașina.

Și totuși ... la urcarea în avion, un funcționar al aeroportului i-a arătat unuia dintre însoțitorii Regelui pașaportul: „Uite aici ștampila”, adică totul era în regulă și că nimic din ceea ce încercaseră autoritățile să-i impute nu avea vreo bază legală.

„Deci, între momentul când pașapoartele au fost ștampilate și momentul când am ieșit din aeroport s-a întâmplat ceva. Cineva a intrat în panică și a chemat pe cineva cu mai multe răspunderi”, concluziona Regele. „Am văzut încă o dată un fel de a lucra în relațiile politice copiat după metoda rusească. Nimic nu s-a schimbat după 1945 până astăzi. Acest zbor a fost anunțat. Prințesa Margareta s-a dus și l-a văzut pe primul-ministru (Petre Roman – n.r.), i-a spus de intențiile noastre, iar el n-a răspuns nimic clar, că nu e oportun, că deocamdată n-ar fi bine, mă rog. Și atunci a fost întrebat pe față: ușa e închisă sau nu? Și el a răspuns: nu. Prințesa Margareta ne-a telefonat și noi am zis: bine, venim. Nu e destul de limpede? La felul nostru de a gândi și acționa, ei eu răspuns încurcat.”

Momentul este detaliat pentru Europa Liberă de istoricul Dorin Dobrincu, care spune că la dorința Regelui Mihai I de a reveni în țară, după ce i-a fost retrasă cetățenia română de regimul comunist în 1948, „prim-ministrul Petre Roman l-a lăsat să înțeleagă că poate face acest lucru” și că, „speriat de posibilele consecințe, în fond conștientizând o anumită ilegitimitate, în pofida votului zdrobitor din primăvara acelui an, Ion Iliescu, președintele statului, a intervenit prompt. Un baraj a fost instalat pe autostradă, cu forțe consistente de intervenție, iar regele a fost întors pe aeroport și retrimis în străinătate.”

În paralel, împotriva regelui Mihai I, amintește istoricul, „a fost susținută și o suburbană campanie de presă în anii 1990, dusă prin diferite canale media controlate de FSN și partidele satelit, reunite ulterior în așa-numitul „patrulater roșu”. Cel mai cunoscut text rămâne, cred, „Fir-ai al naibii, Majestate!”, semnat de Sergiu Andon, vechi procuror și jurnalist comunist.”

Contextul, inclusiv cel de natură publicistică, este de natură a reda atmosfera în care s-a produs atacul autorităților împotriva unui rege debarcat și exilat ilegitim de autoritățile comuniste și oprit de autorități care se pretindeau a fi democratice să revină în țară, după mai mult de 40 de ani de propagandă și îndoctrinare comunistă a populației.

„A fost urât. Am fost aproape arestați de soldați, de polițiști, de muncitori. Foarte ciudat. Mi-au pus un Kalașnikov în față. Nu a fost foarte plăcut”, a povestit apoi pentru TVR Principesa Margareta. Iar Regele Mihai spune, în interviul acordat lui Stelian Tănase pe această temă în 2005 și publicat, din dorința Regelui, după moartea acestuia, în volumul „Conversații cu Regele Mihai”, că a simțit dezgust.

„Singurul lucru pe care l-am simți atunci a fost dezgust. Complet dezgust... Cum? Cum fac ei așa ceva? În loc să fie cel puțin cinstiți. În loc să spuie clar că nu se poate, că nu vor, inventează tot felul de minciuni pe care le-au dat și la TV, și în ziare, peste tot, că am venit cu bagajele pline cu steaguri și prostii din astea”. - Regele Mihai

De ce a produs o asemenea reacție de respingere revenirea Regelui în țară după 1989? De ce puterea de la București l-a perceput ca pe o amenințare? Ce planuri strica Regele?

„România a fost imediat după 1989 dominată de o clasă politică venită direct din comunism, chiar dacă discursiv se distanțase de acesta, cu o populație care susținea noul curs, cel puțin dacă luăm în calcul votul din 20 mai 1990. Imaginarul politic al acestei vechi-noi elite - și a oamenilor din instituții, de sus până jos, cu anumite excepții, desigur - era format în anii național-comunismului. Printre altele, funcționau toate clișeele din anii totalitarismului privind istoria monarhiei, a partidelor istorice, a elitelor antebelice. Bineînțeles că o istorie critică, veridică nu avea cum să apară peste noapte, nu existau acumulările necesare pentru aceasta, nu existau oameni pregătiți să o scrie, nu erau deschise arhivele, nu exista o dezbatere profesională. A face diferența între propaganda grosieră și istoria credibilă era destul de greu pentru mulți”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

Despre reacțiile populației și autorităților din anii '90, Regele Mihai a vorbit în interviurile acordate lui Stelian Tănase: „În anumite privințe, parcă nu îmi recunoșteam țara, și îi înțeleg, în bună parte, pe românii noștri care au trecut prin ce au trecut. Simțul românesc al lor a fost alterat mult din cauza prigoanei, din cauza a tot ce s-a întâmplat. /.../ Săracii oameni! S-au chinuit așa de mult ca să poată să trăiască cum au trăit din firimituri. Și asta strică mentalitatea.” - Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai, Editura Corint, 2018.

A treia încercare, cea din 24-26 aprilie 1992, a fost o reușită. Fără să prevadă primirea spectaculoasă pe care avea să i-o facă populația, autoritățile de la București îi permit Regelui să revină în țară într-o vizită de trei zile, după ce arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților Pimen l-a invitat să petreacă Paștele la mănăstirea Putna.

„A fost primit cu Crucea și cu Evanghelia exact ca un monarh, într-o tradiție de 800 de ani dedicată domnitorilor”, povestește pentru Europa Liberă publicistul și teologul Dan Ciachir, care a asistat la acest moment și, ulterior, a doua zi de Paște, la prezența Regelui la Curtea de Argeș.

„Regele este 'episcop al treburilor din afară' sau 'episcop auxiliar' de la Constantin cel Mare încoace. La Curtea de Argeș, Patriarhul Teoctist a trimis un episcop pentru că episcopul locului nu era în țară și nu puteai să îl ai pe Rege acolo fără prezența unui episcop. Și am văzut momentul istoric al intrării Regelui Mihai I prin Ușile Împărătești ale Catedralei Episcopale din Curtea de Argeș. Este ultimul rege care a avut acest privilegiu care datează din vremea împăraților bizantini”.

Teologul Dan Ciachir explică că Regele mai are și alte două privilegii în Biserica Ortodoxă: „luarea Sfintei Împărtășanii cu propria mână, prerogativă de care Regele Mihai I nu a uzat niciodată, din smerenie, și înmânarea cârjei arhiereilor aleși. De altfel, cu doar câteva zile înainte de abdicarea forțată, Regele Mihai învestise mai mulți ierarhi”, spune Dan Ciachir.

La Putna, Regele și Regina au participat la un serviciu religios oficiat lângă mormântul lui Ştefan cel Mare, de la a cărui urcare pe tron se aniversau 535 de ani. Noaptea, de la ora 23.40, Regele şi Regina au asistat la utrenia Învierii. A doua zi, peste 5.000 de oameni veniți din toată țara au participat la slujba Învierii, unde s-a cântat „Hristos a Înviat” și Imnul Regal și s-a scandat „Trăiască Regele!”, „Regele Mihai”, „Regele şi Patria.”

„Regele Mihai a venit la Mănăstirea Putna să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și să participe la slujba de Sfintele Paști. Încercase de două ori să vină în țară și nu i s-a aprobat, așa cum știm cu toții. /.../ L-am întrebat atunci cum a putut rezista atâția ani în surghiun. Mi-a răspuns: cu rugăciune, credință și nădejde în Dumnezeu. Am constatat la Majestatea Sa o judecată pătrunzătoare în Duhul adevărului privind istoria neamului nostru românesc.” - ÎPS Pimen, 2017, ziarul Lumina al Patriarhiei Române.

O zi mai târziu, Regele Mihai I și Regina Ana au pornit spre București.

Pe traseu, ei au fost întâmpinați cu pâine și sare de oamenii opriți pe marginea drumului. Însă nimeni nu putea să își imagineze entuziasmul cu care Regele României a fost primit în București.

Presa vremii, inclusiv CNN, relata că un milion de oameni s-au strâns într-un lanț viu pe străzile Capitalei.

Oamenii scandau „Nu mai vrem 10 Mai fără Regele Mihai!”, „Trăiască Regele!”, cântau „Hristos a Înviat” sau, pur și simplu, plângeau. Nu puțini au fost oamenii, în special cei în vârstă, care au căzut în genunchi, fericiți că au trăit să-și vadă Regele revenind în țară.

Mașina în care se aflau Regele și Regina înainta cu greu prin mulțime. Mulțimea a condus mașina regală să treacă pe sub Arcul de Triumf, pe sub care pot trece doar șefii de stat, comandanți supremi ai Armatei în vreme de război. Construcția a fost ridicată în această formă între 1922 și 1936, pe timpul domniei Regelui Ferdinand I, bunicul Regelui Mihai și inaugurată de tatăl său, Carol al II-lea și Mihai însuși, la 1 Decembrie 1936.

Jurnaliștii și istoricii au notat că trecerea Regelui pe sub Arcul de Triumf era o revanșă simbolică împotriva istoriei, care lipsise Armata Regală Română, victorioasă pe Frontul de Vest, de o defilare care i s-ar fi cuvenit la finalul celui de-al doilea război mondial.

Regele a participat apoi la liturghia Învierii din Duminica Paștelui la biserica „Sfântul Gheorghe Nou”. Acolo se află și borna de unde se măsoară toate drumurile din țară, kilometrul zero al României. Pe străzile Capitalei sute de mii de oameni veniseră să-l vadă pe Rege.

Scriitorul Stelian Tănase, care s-a aflat printre organizatorii momentului, povestește că nici cei care s-au ocupat de detaliile venirii lui Mihai I nu se așteptau ca atât de mulți oameni să dorească să îl întâmpine pe Rege și să iasă în stradă pentru a-l putea vedea.

La 18.45, Regele li s-a adresat românilor veniți din toată țara din balconul unei camere de la hotelul Continental de pe Calea Victoriei. Nu i s-a permis să vorbească de la Palatul Regal aflat la 500 de metri distanță.

Regele a folosit cuvinte simple și puține. Le-a spus românilor că-i iubește și le-a urat sărbători fericite.

„Am ajuns aici, la Bucureşti, de la Putna, după 45 de ani de pribegie. Sunt atât de bucuros că această vizită aici a coincis cu sărbătorile Paştelui. Paştele, prin Învierea Mântuitorului nostru, sunt convins că va fi şi reînvierea ţării româneşti. Sunt sigur şi ştiu că România va reînvia şi va renaşte. Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima!”, a spus Regele Mihai I de la balconul hotelului Continental.

Mii de români au rămas în jurul hotelului până dimineață, sperând să-și mai zărească măcar o data Regele.

A doua zi, luni, 27 aprilie, familia regală a plecat la Mânăstirea Curtea de Argeş, unde a fost întâmpinată de aproximativ 30.000 de oameni, alături de care a participat la slujba de pomenire a Regilor Carol I şi Ferdinand I și a reginelor lor, cu toții înmormântaţi acolo.

În după amiaza aceleiaşi zile, familia regală a decolat spre Elveția de pe aeroportul Otopeni/București.

„A fost vorba de un triumf pentru Rege, mulți făcându-și speranțe că pe acest val va putea fi restaurată monarhia în România. Unii au reținut că Mihai I avea un capital simbolic în creștere și s-au gândit să-l exploateze politic, mai precis partinic. Radu Câmpeanu, președintele Partidului Național Liberal i-a propus fostului rege, în 1992, să candideze la președinția statului. Acesta din urmă a refuzat. De altfel, era o idee proastă, rezultată dintr-un calcul meschin. PNL a și ratat atunci intrarea în parlament”, își amintește istoricul Dorin Dobrincu.

Regele Mihai: „În 1992 m-am simțit, într-adevăr, copleșit. După toți anii ăștia, aproape că nu-mi venea să cred, cu toate că vedeam cu ochii mei ce se întâmplă. /.../ Aproape că îmi dădeau lacrimile ca acum”. (Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai)

Entuziasmul cu care oamenii și-au primit Regele nu a rămas nesancționat de autoritățile post-comuniste de la București, așa că a urmat un alt șir de refuzuri.

În august 1994, Regele este întors chiar de pe aeroport. Venea invitat la o dezbatere legată de 23 august 1944, momentul când îl arestase pe mareșalul Ion Antonescu ca să poată retrage țara din alianța cu Hitler.

Deși refuzase categoric oferta lui Câmpeanu, autoritățile îl întorc pe Rege de pe aeroport, iar liderii PDSR propun în parlament să fie declarat persona non grata și să le fie ridicată imunitatea parlamentarilor care l-au întâmpinat, printre care și liberalul Dinu Patriciu.

Încercarea Regelui de a reveni în țară are loc într-un context politic tulbure. Pe de o parte, opoziția căuta alternative la capturarea puterii de foștii comuniști, pe de altă parte, reprezentanții acestei puteri vedeau în Rege un pericol care ar fi putut cataliza nemulțumirile în creștere împotriva sa.

„Fostul monarh era văzut de puterea politică de la București, dominată în prima parte a anilor 1990 de Ion Iliescu și FSN/PDSR, ca un adversar, ca un posibil catalizator al nemulțumirilor din interior”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

În 1994, Regele Mihai fusese invitat la un simpozion organizat la 50 de ani de la victoria Aliaților „23 august 1944 în istoria României”. În ziua în care a ajuns, Bucureștiul era împânzit de blindate, iar regele a coborât din avion și a fost urcat în altul.

Peste câteva zile, la o conferință de presă de la Palatul Cotroceni, după cum relatează Gabriela Adameșteanu în volumul „Obsesia politicii”, apărut la editura Clavis în 1995, Ion Iliescu a spus că „peste tot în lume, aeroporturile trebuie apărate”, simpozionul ar fi fost doar un pretext, dat fiind că tot ce era de comentat despre 23 August se comentase deja iar Regele avusese la dispoziție 45 de ani să elaboreze chiar o lucrare despre 23 august, dar nu o făcuse.

Gabriela Adameșteanu l-a întrebat atunci pe Ion Iliescu cum apreciază rolul Regelui Mihai în actul de la 23 August. „Nu era meritul lui principal, așa cum încearcă să se acrediteze. Un tânăr de 22 de ani...”, a spus Iliescu. „De ce nu a fost lăsat să intre în țară?", a întrebat Gabriela Adameșteanu.

Ion Iliescu: „Procedura este nu cauza, ci efectul. Cauza este nerespectarea regulilor și ordinii constituționale, și a fost prevenit asupra acestui lucru. Trebuia să trateze direct sau prin intermediari și să judecăm împreună asupra oportunității... Nu a respectat acest lucru. Este și persoana fostului Rege, ca oricare altcineva, supusă acelorași legi. Cine nu respectă legea, plătește. Deci procedura a fost foarte civilizată, de altfel. A fost foarte firesc, neavând viză, nefiind în ordine cu prezența sa, să facă cale întoarsă”. - Ion Iliescu, 1994

Și în noiembrie 1995 i s-a interzis Regelui să intre în țară, la înmormântarea „Seniorului” Corneliu Coposu, fost deținut politic, președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Creștin Democrat (PNȚCD), lider de facto al opoziției de la acea vreme, reprezentată de Convenția Democratică din România (CDR), condusă de Emil Constantinescu.

Funeraliile celui care a făcut 17 ani de închisoare, din care 15 de izolator, motiv pentru care atunci când a ieșit din închisoare a trebuit să reînvețe să vorbească și să meargă, și care la arestare avea 114 kilograme, iar la eliberare 51, au stârnit o emoție populară care nu fusese echivalată decât de revenirea Regelui în țară după 45 de ani.

Or, suprapuse, revenirea Regelui la înmormântarea Seniorului ar fi reprezentant un moment prea riscant pentru autoritățile de la București, așa că Regele a fost din nou întors din drum de pe scara avionului.

Abia după schimbarea de regim politic, de la sfârșitul anului 1996, când puterea a fost preluată de CDR, iar Emil Constantinescu este ales președinte, Regele își reprimește cetățenia și pașaportul de cetățean român.

Parlamentul i-a pus Regelui la dispoziție, ca fost șef de stat, Palatul Elisabeta și i-a fost oferită protecția SPP. Din acel moment, fostul suveran și-a putut recupera o parte din proprietățile private deținute înainte de 1948.

În seara de 30 decembrie 1997, după ce a petrecut primul Crăciun cu întreaga familie în țară, Regele Mihai s-a adresat reprezentanților Guvernului și Parlamentului României, la finalul unui dineu oficial, la București.

Era pentru prima oară când, Regele Mihai și Regina Ana, împreună cu cele cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria, stăteau, împreună cu soții și copiii lor, în jurul bradului de Crăciun, în țara lor.

Se împlineau 50 de ani de la abdicarea forțată, pe 30 decembrie 1947.

Discursul marchează sprijinul oferit României de Rege pentru admiterea în NATO și UE.

„Nu suntem cerșetori. Vrem să fim în Alianță și în Uniunea Europeană pentru că suntem de părere că ele ar fi incomplete fără România. Suntem gata să contribuim mai mult ca alte state la împlinirea acestor instituții. Supraviețuirea lor este în interesul nostru. Fără NATO și Uniunea Europeană, continentul poate aluneca spre noi sfere de influență, iar România ar fi una din primele țări care ar avea de suferit. Avem încredere în promisiuni, dar așteptăm mișcări concrete în această direcție, și le așteptăm”, spunea Regele Mihai în discursul său.

Eforturile Regelui Mihai pentru deschiderea României către Occident, pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană au fost, de altfel, vitale, spune pentru Europa Liberă istoricul Stelian Tănase.

„A avut un foarte mare rol. A frecventat toate Casele Regale din Europa, era rudă cu mulți dintre ei. Și-a dedicat timpul, și era un om în vârstă, pentru ca România să fie primită în NATO și Uniunea Europeană. A fost cel mai important agent diplomatic al nostru, agent de influență în toate aceste capitale, cel puțin unde erau regate, dar și unde erau republici a fost primit cu mare respect si ascultat pentru că era cel din '44, era ultimul personaj istoric din al doilea război mondial. În viață, lucid, putea participa la conversații despre deciziile care se luau în Europa în acei ani”.

Tot atunci a fost momentul în care Regele a anunțat că dorește ca Principesa Margareta să-i succeadă în drepturi și prerogative.

„În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa.”

Tot în 1997, spune Dan Ciachir pentru Europa Liberă, Patriarhul Teoctist l-a recunoscut pe Regele Mihai ca suveran de drept al României, „unsul lui Dumnezeu”, într-o predică în care Patriarhul a spus „Pomenește, Doamne, pe Majestatea sa Regele Mihai și pe doamna sa, Ana”. L-a recunoscut „ca pe un rege pe tron, nu ca pe unul care a abdicat”, spune Dan Ciachir.

În 2001, la începutul celui de-al doilea mandat constituțional de președinte al Republicii, Ion Iiescu face gestul istoric al reconcilierii și îl invită pe Rege la redeschiderea unei galerii de artă, la Palatul Regal când i se adresează cu formula „Sire”.

Ce se schimbase între timp? De ce și-a schimbat Ion Iliescu atitudinea?

„Aflat la al treilea mandat la Cotroceni, de la sfârșitul anului 2000, Ion Iliescu s-a simțit, probabil, perfect legitim în funcție”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

„Se dovedise că prezența Regelui nu era un pericol pentru stabilitatea statului. Desigur, unii au încercat să-l folosească pe Mihai I în lupta politică, să obțină un avantaj din punerea sa în vitrină, să obțină un capital de imagine, inclusiv electoral. Alții și-au dat seama că prezența fostului rege era dezirabilă din perspectiva unei anumite reconcilieri cu trecutul, a unei anumite recuperări. Adevărul este că pe măsură ce treceau anii, fostul monarh era în mod real inofensiv, nu mai putea pune în pericol sistemul politic așa cum se conturase el în deceniile de după prăbușirea regimului comunist”, consideră Dorin Dobrincu.

Pe 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, Regele avea să țină un discurs în Parlamentul României, care a marcat marea reconciliere cu autoritățile de după 1989, vorbind de „bucuria și speranța” cu care a primit invitația „reprezentanților legitimi ai poporului”.

Tot atunci a atras atenția că „nu putem avea viitor fără a respecta trecutul” iar despre Coroana Regală a spus că „nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.”

Fraze-cheie rostite de Regele Mihai I în Parlamentul României:

„Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.”
„Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.”
„Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011.”
„Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.”
„Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.”

Cu acea ocazie, unii dintre foștii săi detractori s-au arătat a fi printre cei mai înfocați susținători. Printre ei și fostul jurnalist Sergiu Andon, ajuns parlamentar al partidului Conservator, condus de Dan Voiculescu.

Momentul venirii în Parlament a Regelui a fost marcat de un șir de gafe, cum a fost și cea a fostului președinte Ion Iliescu, care s-a îndreptat cu mâna întinsă spre Rege sau a vicepreședintelui Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, care l-a pipăit prietenește pe Rege pe mâna cu care acesta prelua Colanul Camerei Deputaților din mâinile sale, după care i-a smuls decorația ca să poată poza cu ea și cu Regele alături.

Marele absent a fost președintele Traian Băsescu, cel care găsise de cuviință, cu doar patru luni în urmă, în iunie 2011, să recicleze retorica Securității din perioada comunistă referinde-se la momentul abdicării din 1947.

Figura Regelui, tristă, reținută și gânditoare, a făcut notă discordată cu voioșia generală care dădea întrunirii Parlamentului aerul unei sărbători câmpenești în care s-au afișat voioase amiciții între Putere și Opoziție.

„Contextul se schimbase, foștii adversari găseau utilă folosirea figurii fostului monarh în lupta politică de la București. Părțile aveau interese, urmărindu-și-le cu insistență”, conchide istoricul Dorin Dobrincu.

Cu patru luni în urmă, pe 11 mai 2011, Regele fusese decorat cu distincția „The Freedom of the City of London" din partea Guild of Freemen of the City of London, fiind omagiat de oficialii britanici pentru că a a scurtat „cu cel puțin șase luni” cel de-al doilea război mondial, salvând astfel mii de vieți.

Sir Arthur Gavyn, cel de-al 675-lea lord primar al City of London, a evocat momentul 23 august 1944, cand Regele Mihai a decis ca România să treacă de partea Aliaților, împotriva Germaniei naziste.

„Curajul dumneavoastră din anul 1944, de a pune capăt regimului mareșalului Antonescu, va dăinui în istorie ca una dintre cele mai mari realizări ale vreunui monarh. Acțiunile domniei voastre au salvat mii și mii de vieți, au scurtat războiul cu cel puțin șase luni. Pentru ceea ce ați reușit în perioada voastră de domnie, scurtată de împrejurări nefericite, mulți dintre noi, astăzi, familiile și prietenii noștri vă datorează existența”, a spus fostul lord primar al City of London, cu ocazia ceremoniei.

În interviurile acordate în 2005 lui Stelian Tănase, Regele Mihai descrie cum ar trebui să fie politicienii, pentru ca „România să fie România”, să își atingă potențialul, să asigure prosperitate oamenilor ei și să își găsească locul în Europa.

„Să găsim oameni care trebuie, care vor, într-adevăr, cu tragere de inimă și iubire de țară să uite puțin de ei înșiși /.../ să nu treacă interesele politice în fața intereselor țării. /.../ cum ajungem ca România să fie România? Aici e cheia. Eu spun un lucru: depinde foarte, foarte mult de cine este sus. Fiindcă poți să ceri fel de fel de lucruri și pe urmă, dacă se află că cel care a vorbit despre asta a făcut fel de fel de coțcării și mișmașuri, atunci s-a dus.” - Regele Mihai

Regele Mihai credea în tineri, în educație și muncă, iubea oamenii, era la curent cu tot și punea mult suflet. Dacă s-ar afla printre noi, spune Stelian Tănase, și ar vedea momentele politice actuale, „ar fi foarte trist".

Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al regelui Carol al II-lea şi al prinţesei Elena, strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

Pe 20 iulie 1927, Mihai devine rege al României, în urma renunţării la tron a tatălui său, Carol al II-lea. Detronat trei ani mai târziu de tatăl său, Mihai reprimeşte Coroana după un deceniu, pe 6 septembrie 1940.

Pe 5 decembrie 2017, Regele Mihai a murit la Aubonne în Elveția. Avea 96 de ani și de mai bine de un an și jumătate era grav bolnav.

Guvernul României a decretat trei zile de doliu național.

La ceremoniile de înmormântare au fost prezenți reprezentanții tuturor familiilor regale europene, care și-au plecat capul în momentul în care sicriul cu trupul neînsuflețit al Regelui Mihai a trecut prin dreptul lor.

Românii și-au condus Regele pe ultimul drum.

Zeci de mii de oameni și-au condus pe 15 decembrie 2017 Regele, ultimul monarh al României, în ultima sa călătorie.

La Catedrala Patriarhală a avut loc slujba de înmormântare, în prezența Familiilor Regale română și străine și a demnitarilor statului român, oficiată de Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Încadrat de jandarmi călare, sicriul și Coroana Regală au traversat centrul Capitalei, de la Dealul Mitropoliei la Piața Unirii, apoi de la Piața Universității la Piața Romană și Piața Victoriei și au străbătut drumul de la Arcul de Triumf la Gara Regală Băneasa.

După un ceremonial militar de urcare în Trenul Regal, a urmat o călătorie de trei ore spre Curtea de Argeș, la care au luat parte doar Familia Regală și Mitropoliții Nifon și Iosif.

Pe drumul spre Curtea de Argeș românii și-au luat rămas bun de la Regele lor prin toate gările prin care a trecut Trenul Regal.

Odată cu lăsarea nopții drumul trenului a fost luminat de oamenii cei care și-au luat rămas bun de la Rege de pe marginea liniilor de cale ferată.

La Curtea de Argeș, oamenii și-au așteptat Regele și au urmat tăcuți, cu lumini purtate în mâini, sicriul cu Coroana Regală.

Prima oprire a fost la Catedrala istorică a mânăstirii, unde ÎPS Calinic, Arhiepisopul Argeșului și Muscelului a săvârșit a treia slujbă de înmormântare a unui rege român la biserica voievodală de la Curtea de Argeș, după cea a lui Carol I în 1914 și a lui Ferdinand I în 1927.

Într-o procesiune tăcută, sicriul - urmat pe jos doar de MS Margareta, Custodele Coroanei, de Familiile Regale română și străine, de preoți, militari, prieteni și cunoscuți, personalul Casei Majestății Sale - a parcurs drumul de la Catedrala Veche la Noua Catedrală.

„Tradiţiile noastre de familie includ şi vor include întotdeauna credinţa creştin ortodoxă, care va servi drept principiu călăuzitor în toate deciziile viitoare. Rugăm pe Dumnezeu să protejeze Familia noastră Regală, Ţara noastră şi Biserica noastră”. - Statutul Casei Regale a României, promulgat prin semnătura Regelui Mihai.

Doar în prezența familiei a avut loc ceremonia îngropării în Pridvorul Noii Catedrale, în care Regele Mihai I odihnește alături de Regina Ana.

Ei sunt așezați în locul destinat ctitorilor catedralei, la intrare, pe partea dreaptă, așa cum sunt Carol I și Elisabeta, la Catedrala Veche.

Sursa: europalibera.org