România şi Uniunea Europeana – Povestea merge mai departe

A trecut mai bine de un an de la momentul istoric 1 ianuarie 2007. Atunci milioane de români ieşeau in pieţele publice ale marilor inarmati cu steguleţe albastre pe care erau desenate cele 12 stele galbene, simbol al perfecţiunii şi unităţii europene. Şampania curgea valuri si artificiile luminau vesele cerul României care părea că dă semne de înseninare deoarece, în sfârşit, eforturile susţinute de intrare in marea familie a Europei au dat roade. Toata lumea, cuprinsă de euforia momentului vedea atunci, râuri de lapte şi miere care vor vindeca ranile adanci ale agriculturii si industriei, vor ridica nivelul de trai, iar saracia va deveni doar o amintire urâtă care va fi ingropată uşor în negura timpului. Ce mai...? Românii puteau în sfârşit să spere că îndemnul ,,Să trăiţi bine!” lansat în 2004 de preşedintele ales atunci, Traian Băsescu. Valul integrării a cuprins şi Carpaţii, iar democraţia fragilă care s-a nascut în spaţiul istoric Carpato-Danubiano-Pontic odată cu doborârea comunismului în 1989 se pare ca a început să dea semne de viaţă. Oricum bucuria omului de rând care a ieşit în stradă pentru a sărbători marea realizare nu era dată de îndeplinirea cu succes a etapelor impuse de Uniunea Europeană pentru a ne accepta, ci pur şi simplu era fericit. Aquis-ul comunitar sau capitolele de negociere erau nişte termeni al căror sens românul, proaspat devenit european, nu-l prea înţelegea. Fericirea sa izvora din simţământul că a intrat ,,în rândul lumii.” Frumos moment...

Drumul către Europa a fost unul lung şi anevoios. România a început relaţiile oficiale cu Uniunea Europeană încă din 1974, fiind prima ţară din Europa Centrală şi de Est care se apropia de structurile europene. Atunci cele două părţi au semnat un acord prin care România era inclusă în sistemul generalizat de preferinţe, urmând ca în 1980 să fie semnat Acordul asupra Produselor Industriale.
În 1990 România începe colaborarea cu Uniunea Europeană şi la nivel diplomatic. 1991 este anul în care este semnat Acordul privind Comerţul şi Cooperarea ca urmare a reorientării României către valorile democratice. Acordul a intrat în vigoare în 1 februarie 1995, după ce prevederile comerciale fusesera aplicate încă din 1993 printr-un ,, Acord Provizoriu”. Tot în 1995, la 22 iunie, România depune cererea pentru a deveni ţară membră a Uniunii Europene.
Doi ani mai târziu, în iulie 1997, Comisia Europeană publică ,,Opinia asupra cererii României de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este elaborat un ,,Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea aderării”. Un al doilea astfel de raport este publicat în 1999, moment în care Comisia recomandă începerea negocierilor cu România în anumite condiţii, printre care îmbunătăţirea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Ca urmare a deciziei Consiliului European reunit la Helsinki, negocierile propriu-zise în vederea aderării României încep în februarie 2000. Tot atunci au început şi negocierile cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia şi Bulgaria.
Pentru a sprijini eforturile României în vederea aderării la UE, Comisia Europeană elaborează un document ajutător numit ,,Foaie de parcurs pentru Bulgaria şi România – Comunicare a Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European”.
În iunie 2003 negocierile de aderare pentru 19 din cele 31 de capitole ale aquis-ului erau deja închise provizoriu, iar negocierile pentru alte 11 capitole erau în curs.

Autorităţile atât centrale cât şi locale au reuşit cu chiu cu vai sa împingă România în Uniunea Europeana. Cu bâlbâieli si cu aplicări defectuase ale normelor foarte clare impuse pentru fiecare capitol, integrarea a venit. Băţoşii politicieni români nu stiau cum sa mai iasa in faţă şi să-şi etaleze contribuţia la succesul înregistrat de ţară. Discursuri peste discursuri pro-europene ne intoxicau şi continua sa ne intoxice prin toate canalele media, dar nimic concret nu se vede la orizont. Sunt vehiculate sume impresionante de miliarde de euro pe care România trebuie să le absoarbă prin Programul Operaţional Regional 2007 – 20013. Fondurile structurale stau pregatite pentru dezvoltarea infrastructurii rutiere, relansarea agriculturii sau reformarea sistemelor vitale pentru societatea româneasca, cum ar fi sănătatea, învăţământul sau justiţia. S-au înfiinţat instituţii care să gestioneze aceşti bani, să ofere consultanţă pentru elaborarea de proiecte în vederea absorbţiei fondurilor structurale. Până acum aceste instituţii nu şi-au demonstrat competenţa.
Singutul avantaj direct până în acest moment simţit de românul de rând este libera circulţie a persoanelor. Faptul ca putem călători prin Europa doar cu buletinul de identitate ne face să ne simţim oarecum europeni.
Oare ce motive împiedică România să devină o ţară cu adevărat europenă? Dacă privim realitatea românească putem găsi destul de uşor răspunsul la această întrebare. Neîncetatele scandaluri politice, conflictul deschis dintre preşedinte şi prim-ministru, goana după voturi, interesele personale puse deasupra intereselor naţionale, tot acest teatru ieftin de pe scena politică românească are urmări negative asupra competenţei autorităţilor de a conduce ţara spre îndeplinirea obiectivelor impuse la nivel european.
Dispoziţiile UE sunt respectate cu foarte mare greutate. Abia cand pericolul unei pedepse este iminent autoritaţile încep să acţioneze. Un exemplu în acest sens este mult trâmbiţata taxă auto la care guvernul nu vroia nicicum să renuţe nici chiar în momentul în care Uniunea Europeană a declanşat procedura de infrigement împotriva României şi a fost declanşată o acţiune la Curtea Europeană de Justiţie. În final, după o serie de variante ale taxei şi dupa motivaţii mai mult sau mai puţin credibile pentru a o susţine, preşedintele a intervenit cerând insistent primului ministru să elimine imediat această taxă.
Dacă la nivel politic lucrurile nu stau foarte bine, din punct de vedere cultural România s-a deschis către Europa încă de la obţinerea calităţii de membru la 1 ianuarie 2007. Sibiul a fost onorat cu titlul de Capitală Culturală Europeană în 2007. Timp de un an a găzduit o serie de evenimente culurale care au atras foarte mulţi vizitatori spre acest oraş frumos al României. Timp de un an în Sibiu s-a respirat un aer european, fapt care, alături de o administraţie competentă, l-au facut să¬-şi merite locul printre marile oraşe ale bătrânului continent. Sibiul a prezentat Europei diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă şi modul în care această diversitate a creat de-a lungul a mai bine de opt secole un ansamblu socio-cultural solid. Prin ceea ce s-a întâmplat la Sibiu anul trecut putem să fim mândri şi să privim încrezători înainte. Avem ce să arătăm şi avem competenţa de a face lucruri bune chiar daca majoritatea populaţiei se confruntă cu grija obsesivă pentru ziua de mâine.
Chiar dacă viaţa este grea, veniturile sunt din ce în ce mai mici în comparaţie cu preţurile, românul nu are voie să-şi plângă de milă. Trebuie să ţină capul sus şi să lupte pentru un viitor mai bun. Totuşi suntem cetăţeni europeni şi acest statut ne oferă o serie de drepturi şi libertăţi pe care trebuie să le conştientizăm şi să le folosim.
Da, economia este la pământ, medicii şi nu numai pleacă din ţară în căutarea unui trai decent, salariile sunt de zece ori mai mici decât în restul statelor membre UE, dar suntem abia la început. de drum. Procesul schimbarii aduce şi multe inconveniente, dar pâna la urmă, cu un efort considerabil din parte tuturor celor implicaţi se poate ajunge la ,,luminiţa de la capătul tunelului” pe care o vedea în 1996 fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu.

Acum euforia momentului 1 ianuarie 2007 a trecut. Trebuie lasată de-o parte activitatea de fluturare a steagurilor UE prin pieţele publice şi discursurile demagogice nesfârşite pe teme europene. Este momentul în care România are nevoie de oameni competenţi şi lucizi care să alinieze ţara la standardele impuse de familia din care face parte.

Dan Aldulescu