Poveste cu 4 picioare

Pe la sfarsitul clasei a zecea ne mutam la tara. Inapoi la origini. Bine, nu definitiv, mai mult in weekend tot faceau ai mei drumuri ba sa puna ceapa, ba sa vada cine ne-a mai furat rosiile...Era evident momentul sa avem un bodyguard patruped. Asa a inceput amalgamul canin in curtea noastra. Se intampla in Vadu-Pasii, sau, pentru cunoscatori, V.P.
Cel care a deschis colectia a fost Vadimitza, nume ales evident pe baza unor afinitati politice, la care am subscris si eu pana la varsta discenamantului(adica pana prin clasa a noua...). Let`s just call it family brain washing...Vadimitza al nostru nu avea nicidecum o statura care sa justifice diminutivul, si nici apucaturi prea ortodoxe. Imaginati-va o dihanie alba si latoasa cu capul cat un televizor sport adulmecand visator gainile ce i se perindau prin fata ochilor sticlosi si insetati de sange nevinovat. Din pacate pentru el si pentru noi, nu prea avea parte de mese regulate. Noi treceam cam o data pe saptamana pe-acolo, iar Tanti Stela, vecina care avea grija de gospodarie in lipsa noastra, incepea sa aiba din ce in ce mai des mici pene de memorie din cauza varstei inaintate...Ei si tot cugetand el cum sa-si imbunatateasca nivelul de trai si sa diminueze indicele de inflatie, iata ce ii iese ispita in cale: o gainusa mai indrazneata din fire s-a apropiat si ea to make friends with the dog, asa sa mai povesteasca una-alta, to kill time. Dar nu timpul a avut de suferit...Vadimitza a pus laba pe ea, a inhatat-o si a lasat-o fara drept de replica atunci cand, intr-un moment scurt de duiosie in fata eternului feminin, a strans-o la pieptu-i paros dar vanjos. Insa si-a venit in fire cu repeziciune caci in adancurile fiintei lui de caine salasluia teama de inanitie...First things first! A ingurgitat intr-o clipita biata faptura, infrangandu-si cu greu emotiile, lacrimi mari i se innodau in barba, dar s-a consolat cu gandul ca in definitiv, ii facea si ei un bine pentru ca biata gainusa suferea ca si el de matze zgarcite. Din pacate, acest impuls filantropic nu l-a dus departe, caci in scurt timp Vadimitza a decimat intreaga colectie de galinacee. La sosirea proprietarilor bagati deja in boala de Tanti Stela("Veeeeeniti, veeeeniti, domnu Nae k ii omoara!!!"), curtea parea rupta dintr-un film de Spielberg: o mare alba de pasari moarte. In fata unui asemenea peisaj apocaliptic, alor mei nu numai ca le-a picat tot parul din nas de ciuda, dar totodata incoltea in fiara trezita din ei hotararea de a-l instraina pe Vadimitza...Nu va spun ce moment tragic a fost in familie...un ocean de lacrimi, pledoarii nesfarsite pro Vadimitza, nimic nu i-a putut indupleca, nimic nu le-a inmuiat inimile de piatra. Ce vina-avea saracul de el ca nu i se dadea de mancare? In definitiv si-a urmat instinctul. Totul era de partea lui, am venit si cu argumente din constitutia americana: the pursuit of happiness varianta canina. In cele din urma s-a ajuns la un compromis si Vadimitza a intrat sub tutela bunicilor mei, unde a murit de batranete, ca orice caine care se respecta.
Dar el nu a disparut nici astazi din amintirea noastra, dovada vie stand toti cainii albi si parosi pe care i-am avut de atunci si pe care i-a chemat, invariabil, Vadimitza. Au mai fost incercari de nuantare precum Erji sau Balanu, insa numele lui a staruit in constiinta noastra ca o flacara vie...care s-a stins in ziua cand pe Vadimitza al III-lea l-a calcat trenul...martorii spun ca a rupt lantul pentru ca ii era dor de draguta lui care statea dincolo de calea ferata, in satul vecin. A lasat in urma lui un pui, o catelusa alba si zglobie, care s-a mai intremat de cand ii cumparam granule Pedigree.
Bineinteles a mai fost Pamela, o shoricara roscata si foarte iubitoare. Era incantarea familiei: facea acrobatii, se ridica pe doua picioare ca la circ si de fiecare data cand aveam musafiri mai dadea, generoasa si neobosita, o noua reprezentatie. Am iubit-o foarte mult dar si ea a fost instrainata cu sange rece, bineinteles din motive de logistica: ne umplea curtea de pui, care la randul lor ne umpleau de purici...De aceasta data s-a trecut foarte elegant peste eveniment...am fost pacaliti ca s-a urcat singura in masina unor prieteni in vizita pe la noi.
Si, in final, iubirea inimii mele, Bella. Nu-mi place numele, i-a fost pus in lipsa mea de la domiciliu si s-a inradacinat atat de mult incat nu am mai avut nici o putere de decizie. Povestea ei e speciala ca si ea. Am gasit-o la intoarcerea din Brasov, unde dadusem admitere la facultate ca backup in caz ca n-as fi luat in toamna, in Bucuresti. Am oprit masina pe drum sa luam apa de izvor, de la tevi din alea mici care dau in sosea. Si tusti, ne trezim cu animalutzul la picioarele noastre. Atat s-a mai gudurat si s-a alintat, facea tumbe, se tavalea pe jos si scheuna asa trist...Am adoptat-o imediat, catelusa mea ardeleanca:) Ar vrea sa fie tot timpul dragalita si iubita, mereu cand ma duc la ea in spatele curtii trebuie sa iau si scaunul cu mine pentru ca altfel amortesc, anchilozez, trebuie sa stau cu ea cel putin o jumatate de ora. Te priveste cu ochii aia ireali, rugatori si umezi in care am senzatia ca s-a strans toata tristetea lumii. Un pui mic si trist...Atat le trebuie alor mei, s-o instraineze si pe ea...Declansez djihad-ul si nici constitutia americana, nici tribunalul de la Haga nu-i va mai scoate basma curata. Am zis!

Acest articol face parte din textele trimise pentru concursul organizat de publicatia ATITUDINEA. Daca doresti si tu sa participi, nu trebuie decat sa trimiti un text scris de tine in spiritul site-ului, la adresa [email protected]