Nevăzător în România (DRAFT)

 

 

50.000 de români nu pot vedea acest text și doar o parte din ei l-ar putea citi cu ajutorul limbajului Braille sau al tehnologiei.
victime ale beznei din mintea autorităților, cei mai mulți nevăzători din România își trăiesc viața sub paravanul protector al propriei locuințe și familii. Lumea din exterior e cea pe care o aud la televizor, pe telefon, sau cel mult la chioșcul de la parterul blocului
puțini sunt cei care se încumetă să pășească în lumea plină de capcane din exterior și să confrunte prejudecățile și intoleranța societății românești
Silviu Roșu (26 de ani) este unul dintre curajoși. Locuiește singur în chirie, face naveta 50 de kilometri pentru a preda limba română, ia masa în oraș, face plimbări zilnice, călătorește în străinătate, ba chiar urcă munți.
Am petrecut o zi cu Silviu pentru a înțelege cum arată viața unui nevăzător în România. Iar crezul său poate sta în loc de concluzie: „Mie nu îmi place să atrag milă: vai, săracul? De ce săracul? Eu sunt o persoană normală, sunt independent pot să fac foarte multe lucruri”.

 

Ultimul crâmpei de culoare pe care Silviu l-a zărit a fost în clasa a III-a. Anul era 2004 iar băiatul, care s-a născut cu glaucom congenital, și-a dat seama la școală că nu mai vede deloc. „Fără să îmi dau seama, intram în pereți”, își aduce aminte Silviu Roșu, acum un tânăr în vârstă de 26 de ani.

Silviu s-a născut în Ruginoasa, la 62 de kilometri de Iași, într-o familie cu trei copii. Primele litere în limbajul Braille le-a învățat la liceul pentru nevăzători din Târgu Frumos.

 

Când a împlinit 19 ani, Silviu și-a șocat părinții cu planurile sale de viitor. „Mamă, vreau să fac facultatea la Cluj!”, i-a spus el, plin de entuziasm, în 2013, celei care i-a dat viață. Iar Clujul avea să fie noua casă a lui Silviu. Acolo și-a obținut masterul, dar și primii săi bani ca angajat al unei bănci.

În Cluj, Silviu a învățat ce înseamnă să te descurci de unul singur. A locuit la cămin, cu o chirie suportată pe jumătate de statul român. Acasă venea mai rar, de cele mai multe ori cu trenul – un mijloc de transport deloc prietenos pentru un nevăzător, în România.

În septembrie 2020, Silviu s-a mutat la Iași după o perioadă petrecută și în București. În toamna anului trecut a obținut un post la liceul din Târgu Frumos, unde predă elevilor Limba și literatura română. De când s-a reluat școala în fizic face naveta până la Târgu Frumos cu microbuzul. Aproape o oră la dus, alta la întoarcere. Silviu călătorește alături de Basil, un labrador negru în vârstă de 6 ani dresat să fie ghid pentru nevăzători.

Orașul, prin ochii unui nevăzător

M-am întâlnit cu Silviu în fața blocului din zona Gării din Iași unde locuiește cu chirie. Alături de tânăr și companionul său patruped am plecat prin oraș pentru a afla cum simte un nevăzător o astfel de călătorie.

Înainte de a străbate trotuarele înalte și movilele de zăpadă din Iași, ne-am așezat la o cafea. „Nu aveți voie cu câinele” a fost prima propoziție pe care Silviu a auzit-o de la una dintre angajatele de la McDonalds. Femeia nu a insistat și, după ce s-a consultat cu managerul, a permis accesul în local lui Silviu și Basil. „Încă suntem la acel nivel la care oamenii nu pot vedea normală prezența unui câine ghid într-un mijloc de transport sau într-un local”, mi-a spus Silviu, în timp ce câinele său atragea priviri de la clienții din restaurant.

„Săptămâna trecută, la o firmă din autogară, s-a întâmplat să nu mă ia pentru că aveam câine. Cei din instituții publice de multe ori mă privesc cu reticență, am avut probleme și la primărie, și la dispensar. Când locuiam în București mi s-a întâmplat la un restaurant de la Otopeni să nu mă lase să intru să mănânc pentru că eram cu câinele.”

Silviu recunoaște că nu întotdeauna are parte de astfel de reacții și crede că modul în care societatea se raportează la nevăzători se poate schimba doar prin implicarea acestora. „Cum să schimbi lucrurile, cum să faci ceva pentru o categorie de persoane, dacă acele persoane nu ies pe stradă? S-au schimbat niște lucruri în anumite locații prin care am mers și am insistat. Adică am fost material de lucru, ca să zic așa”, spune tânărul.

„Nu vă supărați, e verde?”

Următoarea destinație după McDonalds e supermarketul la care Silviu spune că îi face plăcere să meargă. Nu doar pentru că sora sa locuiește în apropiere, ci și pentru că angajații de acolo îl lasă să intre alături de Basil, ba chiar îl ajută la cumpărături.

1,3 kilometri sunt între localul unde ne-am băut cafelele și magazinul Lidl de pe strada Niciman iar Silviu propune să-i parcurgem pe jos.

Sistemul de semaforizare din Iași a fost schimbat acum câțiva ani. Toată afacerea a costat 70 de milioane de lei, bani europeni, scopul de pe hârtie fiind implementarea unui „sistem inteligent al traficului” în oraș.

Niciunul dintre semafoarele la care am stat cu Silviu, în drumul nostru până la Lidl, nu a fost suficient de „inteligent” pentru a-l informa pe nevăzător când e verde. „Nu vă supărați, e verde?”, a fost până la urmă asigurarea pe care tânărul a trebuit să și-o ia înainte de fiecare traversare. Nici nu știi când e intermitent, trebuie să asculți cu mare atenție mașinile pentru că ești într-un pericol. „Eu și Basil formăm o echipă, mă ajut și de GPS pe telefon, câinele nu o să mă pună în pericol. Eu dacă îi dau comanda și greșesc, și vine o mașină din stânga, el nu va pleca niciodată, pentru că el a văzut mașina”, spune nevăzătorul.

E greu să ții pasul cu Silviu și cu Basil atunci când cei doi au în față un trotuar fără stâlpi, denivelări sau mormane de zăpadă. Tânărul recunoaște că este obișnuit să meargă foarte repede, în timp ce câinele ghid îl ajută să ocolească capcanele orașului.

În Lidl, Silviu este primit cu câinele iar o angajată uscățivă îl preia și îl ajută la cumpărături. Dacă pentru lucrătorii supermarketului scena nu e una nouă, pentru cei mai mulți dintre clienți prezența unui câine printre rafturile de ulei sau făină îi face să arunce câte o privire suspicioasă.

Drumul spre muncă

Programul de lucru al lui Silviu începe la ora 15.00, iar pentru a ajunge în timp util în autogară trebuie să luam un tramvai. Refugiul de tramvai e pe mijlocul străzii și, după ce s-a orientat greșit de câteva ori, tânărul mă roagă să îi spun unde este trecerea de pietoni și când se face semaforul verde.

Pentru nevăzători, scările rulante ale tramvaielor din Iași nu sunt la fel de neprietenoase cum sunt pentru cei cu handicap locomotor, dar chiar și așa Silviu are nevoie de ajutor pentru a le urca. I-l oferă un bărbat de vârsta a treia.

Privirile curioase îi cuprind pe Silviu și Basil, însă curiozitatea nu este una tendențioasă. Un bărbat îl invită pe tânăr să se așeze lângă el în tramvai și, peste câteva minute, îi spune când „e gara”.

În Autogara Codreanu din Iași Silviu e întâmpinat rapid de reprezentantul unei firme de transport persoane. Urc alături de tânăr și de Basil pe locurile din spatele șoferului și în câteva minute plecăm spre Târgu Frumos.

În mai puțin de o oră ajungem în orășelul de 10.000 de locuitori ce găzduiește singura școală pentru copii cu nevoi speciale din regiunea Moldovei. Clădirea este înconjurată de un gard metalic iar trei trepte placate cu pavele te întâmpină încă de la intrare. La intrare nu există o rampă pentru persoane cu handicap, așa că nevăzătorul trebuie să fie foarte atent pe unde calcă înainte de a intra în clădire.

Cabinetul lui Silviu e la etajul al III-lea iar profesorul insistă să îmi arate cum lucrează pe calculator, cum scrie documente pe el și cum asistentul vocal de pe PC îl ajută să facă asta. În final, cunoștințele sunt transmise celor 26 de elevi ai săi.

Aspirațiile lui Silviu

„Lucrurile se schimbă, eu sunt optimist. Sunt oameni care au capacitatea de a înțelege și de a empatiza cu tine. Dar se întâmplă uneori să primești o jignire, sau o vorbă urâtă. Și nu ai răbdare în momentul acela, pentru că toți avem zile bune sau mai puțin bune și în momentul acela te superi”, spune Silviu, întrebat despre viitor.

Până la 26 de ani, Silviu a vizitat Germania, Franța, Italia, Grecia sau Anglia. A mers pe schiuri, a înotat, a urcat pe vârful Toaca – unul dintre cele mai dificile din Carpații Orientali – citește zilnic, iese zilnic din casă, face naveta, merge cu bicicleta acolo unde spațiul îi permite, merge la teatru, la operă sau în oraș, cu prietenii. Câți dintre cei care suferă de aceeași deficiență fac măcar o parte dintre toate acestea?

„Nevăzătorii pot fi oameni independenți, care nu stau la mila statului dar statul trebuie să fie mai înțelegător, să facă lucruri mai concrete, pentru nevoile pe care ei le au. Eu cred că ar trebui făcute niște cursuri, activități cu părinții pentru a înțelege mai bine că copii au nevoie de independență. Tu, ca părinte, nu suferi mai mult când te gândești că mâine vine momentul ăla trist, când nu o să mai fii, și nu știi ce face copilul tău? Dar când te gândește că te duci dar copilul se descurcă, își câștigă singur pâinea, ești mai împlinit”, spune Silviu.

„Sunt momente în care mă simt neputincios, dar ca toți ceilalți. Sunt momente din astea, dar nu pot să zic că mă domină. Reușesc să le depășesc. Nu mă domină sentimentul de neputință”, mai mărturisește tânărul.

Silviu Roșu spune că vrea ca, în viitor, să desfășoare activități care să ajute persoanele cu dizabilități să devină independente. Mai intenționează să insiste pentru clarificarea legislației privind nevăzătorii, despre care spune că este neclară în anumite aspecte.

„Aș vrea ca legea în ceea ce privește persoanele cu dizabilități să fie mult mai concretă și mult mai clară. Să nu mai fie loc de interpretare. Nu să citescă fiecare după cum vrea. De exemplu: la fiecare magazin să fie semnul acela de câine ghid care să ne permită accesul. Nu ar strica să fie ca la Paris, unde se zice că nu e voie cu câinele în autobuz, cu excepția câinelui ghid. Cât de greu poate fi să modifici o lege?.”

Care sunt principalele probleme ale nevăzătorilor din România

Modul în care Silviu își trăiește viața este o excepție în rândul nevăzătorilor, spune Camelia Platt, directorul executiv al Fundației „Light into Europe”, într-un interviu telefonic acordat Europei Libere.

“Noi putem să vă spunem că există mii de copii și tineri cu același potențial ca al lui, doar că sistemul de educație și servicii sociale încă nu răspund nevoilor de dezvoltare, ci celor de supraviețuire”, spune Platt. Aceasta spune că România că aderarea României la UE a venit odată cu asumarea de către țara noastră a unor angajamente pentru a sprijini persoanele cu dizabilități însă acest lucru nu se întâmplă în realitate.

„Lipsa accesibilizării spațiului public, indiferent de dizabilitate și aș spune chiar și de vârstă. Mediul fizic este neprietenos, neadaptat vremurilor noastre. Problema calității educației și a accesului acestor persoane la ceea ce înseamnă viața comunității: cea socială, cea profesională, participarea în demersurile culturale, artistice, sportive, politice. Toate acestea sunt de fapt drepturile de care ei ar trebui să se bucure în calitate de cetățeni cu drepturi egale”, sunt problemele enumerate de Camelia Platt.

Fundația româno-britanică „Light into Europe” se ocupă din 2003 de copii și tinerii români care au probleme de vedere sau de auz și este acreditată de către Federația Europeană a Școlilor de Câini Ghizi pentru a dresa patrupedele care ajung la nevăzătorii din România.

Silviu este unul dintre cei 31 de nevăzători care au primit câinele de la această fundație. În prezent, alți 100 de nevăzători sunt pe listele de așteptare, în timp ce 200 sunt în curs de evaluare pentru a accede pe această listă, în condițiile în care fundația are disponibili 61 de câini.

Câte persoane cu dizabilități sunt în România

Potrivit unui document al Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități, pe 30 iunie 2020 România avea 853.465 de persoane care sufereau de diverse dizabilități, cu 20.334 mai mult decât erau cu un an în urmă. Un grafic al aceleiași instituții relevă, de altfel, că dn 2006 și până în prezent numărul româmnilor încadrați în diferite grade de handicap a crescut de la an la an.

Mai bine de o treime din persoanele cu disabilități din România sunt încadrate la handicap grav. Cele mai des întâlnite tipuri de handicap grav sunt cele fizice, mentale sau vizuale, în timp ce 12 adulți și 4 copii din România nici nu văd, nici nu aud.

Nevăzătorii au dreptul la un însoțitor pe care statul român îl plătește cu 1.348 de lei pe lună. Sunt aproximativ 37.000 de astfel de însoțitori în România, pe care statul cheltuie în jur de 50 de milioane de lei pe lună, potrivit datelor din decembrie ale Agenției Națională pentru Plăți și Inspecție Socială.

Alte 100 de milioane de lei pe lună mai cheltuie statul român pentru ceea ce se numește „indemnizație lunară acordată persoanei cu handicap grav”, aducă 350 de lei pe lună pentru fiecare beneficiar.

 

 

Sursa: europalibera.org