Molima | Poveștile oamenilor dragi pe care i-a luat pandemia

Nea Vasile, George, Ioan Vărșăndan, Tanti Lușa, profesorul Ovidiu Băjenaru sunt numai câțiva dintre oamenii dragi de care familiilor și prietenilor le va fi dor pentru totdeauna. Ne propunem să vă arătăm că numerele - cu cinci cifre acum - pe care le aflăm zilnic de la Grupul de Comunicare Strategică au de fapt un chip și o poveste.

De un an de zile, ora 13:00 înseamnă pentru români bilanțul oficial zilnic de noi infecții cu COVID-19. Numărul de pacienți de la Terapie Intensivă. Numărul de morți. Cifre cu care trăim de când pandemia a lovit întreaga lume. Pare că ne-am obișnuit cu ele. Unii le ignorăm, alții respirăm ușurați când de la peste o mie de pacienți intubați, numărul coboară la 900. Tresărim pentru o clipă dacă numărul de decese crește din nou. Dacă avem totuși un minut sau mai mult, să ne gândim mai îndelung la aceste cifre, ele devin tulburătoare. Te mișcă. Zvâcnesc însă în mintea și inima oamenilor rămași în urma celor peste 23.114 oameni uciși de COVID.

Pensionar, Nea Vasile a fost pentru o vreme omul de serviciu al blocului unde locuiesc, într-un cartier bucureștean. Știa, ca orice bun paznic, tot ce se întâmpla în imobil. Pe timp de pandemie, Nea Vasile a făcut livrări, servicii de 5 stele, vecinilor care nu ieșeau din casă. Le făcea cumpărăturile și, la 73 de ani, era mereu alert la nevoile altora.

Într-o zi, însă, Nea Vasile nu a mai apărut. S-a îmbolnăvit de COVID și, în mai puțin de o săptămână, a pierdut lupta cu molima. Familia sa nu vrea să vorbească despre moartea lui Nea Vasile. Sunt siguri că bărbatul „a fost omorât în spital”.

Ca Nea Vasile, om de serviciu într-un bloc comunist, sunt medici, profesori, mame și bunici, mătuși și prieteni, anonimi în fața morții, dar și a spitalelor din România.

Europa Liberă vă spune câteva din poveștile acestor oameni a căror dispariție e trăită azi, de cei dragi, în lacrimi tăcute și revolte mocnite.

Jurnal de ATI, ținut pe Whatsapp până în ultima clipă

17 sept. ora 17:17 - 19 e respirația plămânilor. E bună. 82 e oxigenul. Față de 60, ieri, e bun

18 sept. ora 17:57 - Verde –puls, Albastru - saturația Oxigen, 71/133 – tensiunea ...roșu - temperatura

19 sept.ora 11:27 - Am gust, miros, energie ioc

20 sept.ora 16:41 - Azi am mâncat foarte bine, dar asistat. Vorbesc când vin medicii de unde e slăbiciunea asta, în rest e bine

20 sept.ora 15:39 - Mesaj de la Maria, soția: Cere lucruri. I le trimitem. A început să comunice cu echipa medicală. A mâncat 2 banane. Se clătește cu apă de gură, are afte

21 sept. ora 19:03 - Mi-au recoltat azi nas și gât (la ora 13:35 monitorul indica puls 88, oxigen 77, temperatura 36.6)

22 sept. ora 19:03 - Am mâncat aproape singur, dacă sunt odihnit e ok

23 sept. ora 13:23 - Mesaj de la Maria: E pe mască în continuare. Analizele sunt mulțumitoare. I se recoltează sânge zilnic. Testul covid e în continuare pozitiv. Mănâncă binișor. E cooperant

24 sept. ora 12:29 - Veste bună, mi-au pus un cateter inghinal, cusut. Acum mai am de scăpat de masca forțată. Nu știu cât durează

25 sept. ora 10:28 - pe monitor se vede oxigen 95, temperatura 36,4, puls 73

26 sept. ora 11:09 - Am mască simplă cu sac, respir în ritmul meu, am mâncat singur

27 sept. ora 13:48 - Azi noapte am dormit cu mască de presiune, azi a venit șeful TI, dr. a zis că am analize f. bune, mâine fac test Covid19, dacă iese bine am scăpat. Totuși azi sunt slăbit

27 sept. ora 18:55 - A venit șeful TI cu banane și prăjituri să sărbătorim

Ioan Vărșăndan s-a născut la 27 septembrie 1952. A împlinit 68 de ani în spital, la Terapie Intensivă. Șeful ATI a venit „cu banane și prăjituri” să îl felicite. Era plin de speranță.

30 sept. ora 10:42 - Sunt negativ. Eu mai am de stat să-și revină plămânii

30 sept. ora 20:50 - Stau liniștit, saturația e la 95, dar cum mă agit scade imediat, doctorii au zis că o să-mi revin. Am mâncat f. bine. Înainte am dormit. Aici la ATI începe să se aglomereze

La începutul lui octombrie, starea pacientului era încurajatoare. Mesajele sale s-au rărit însă. Veștile, tot mai rele, le transmitea prietenilor Maria:

4 oct. ora 13:55 - Mesaj de la Maria: Am vorbit cu doctorița. Spune că e stabil, mănâncă, doarme mult și este cooperant. Au încercat să îl mai pună pe mască cu pungă, dar a stat puțin cu ea. A cerut, el, înapoi mască CEPAP. Are saturația de oxigen 96.

5 oct. ora 13:29 - Mesaj de la Maria: Soțul meu este intubat

6 oct. ora 15:02 - Mesaj de la Maria: E în stare critică. Intubarea afectează alte organe. Important este să-i reziste inima

Și apoi, brusc, sfârșitul.

7 oct. ora 13:04 - Mesaj de la Maria: Soțul meu a murit!

Nici acum, după cinci luni, familia nu a primit o explicație clară despre intervalul care l-a condus pe Ioan Vărșăndan pe drumul fără întoarcere.

„Copiii noștri au avut un șoc, nu pot înțelege ce s-a putut întâmpla cu tatăl lor care părea să meargă spre vindecare. Iar eu am fost dărâmată”, spune Maria.

„Anca, fata noastră m-a ajutat foarte mult să mă reculeg”,

Bunic cu trotinetă electrică pe drumul fără întoarcere al COVID-19

Inginerul Ioan Vărșăndan a intrat în Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din Timișoara la mijlocul lui septembrie 2020 și nu s-a mai întors acasă. Ținea, din spital, de la Terapie Intensivă unde a stat trei săptămâni, un fel de „jurnal” pe WhatsApp, raportând zilnic soției și prietenilor cum evolua starea sa de sănătate.

Personajul cel mai prezent al comunicărilor sale era ecranul monitorului de deasupra patului, care indica fluctuațiile concentrației de oxigen, temperatura, tensiunea, pulsul.

Cum a ajuns bărbatul sănătos, care făcea sport și circula prin oraș cu trotineta electrică, să moară în spital, răpus de noul coronavirus?

Maria, soția sa, povestește: „Anul trecut, la sfârșitul lui august, am participat la înmormântarea unei rude îndepărtate a soțului meu de la Dumbrava, lângă Ploiești. Decedatul fusese primar, foarte iubit de săteni, așa că s-au adunat acolo peste o sută de oameni. Nici nu știam că intrăm într-o zonă roșie, cu multe cazuri de infecții cu COVID-19. Ce pot spune e că la înmormântare nu s-a respectat nicio regulă, ci numai ritualurile locale, deci înmormântarea a durat mult și a fost ca la o demonstrație”.

Încă pe drumul spre Timișoara, Maria Vărșăndan a observat ceva neobișnuit:

„Soțul meu, care era la volan, avea o mare sete, cerea mereu să-i dau de băut. Acasă eu am avut niște simptome, mi-am făcut un test la o clinică privată, testul a ieșit pozitiv. După aceea, soțul a început să se simtă rău. Am ajuns amândoi în spital, eu la secția celor cu forme ușoare unde am stat opt zile, el direct la ATI. Avea saturația de oxigen 65”, își amintește Maria.

Un altruist, înconjurat de prieteni

Colegii de facultate de la Mecanică, cu care ținea legătura, îi spuneau „Vîrși”, soția îi spunea Dan („de la Vărșăn-dan”, a explicat), iar restul familiei și prietenii îi spuneau Nelu. Era nelipsit de la manifestațiile #Rezist din anii protestelor din Piața Operei pentru independența justiției și pentru apărarea democrației. Ca membru vechi al Societății Timișoara avea convingeri ferme despre lustrație și regretul că Punctul 8 al Proclamației nu s-a aplicat niciodată.

Soția îl descrie ca pe un om echilibrat, calm, înțelept, îngăduitor, prietenos. „A fost mereu un luptător, un om dedicat familiei și totodată un altruist. Cine l-a cunoscut știe că nu exagerez cu nimic”, spune Maria, o învățătoare foarte apreciată în Timișoara.

La începutul lui august 2020, cuplul a făcut un concediu în stațiunea Moneasa. Le plăcea să meargă în drumeții pe munte, unde nu toți sexagenarii pot urca. Vestea că a luat coronavirus i-a alertat pe toți apropiații săi. Soția, fiica Anca și fiul Vlad, precum și unii dintre prieteni primeau zilnic vești și poze pe WhatsApp.

Nimeni nu se aștepta la un deznodământ fatal. Încă nu apucase să-și vadă nepoții, pe micuții Sophia (1 an) și Nicholas (2 ani), copiii fiului stabilit în Marea Britanie.

„După ce am ieșit din spital, după internare, am avut voie să sun între orele 13:00 și 14:00 în secția lui, să vorbesc cu o doctoriță de pe secția lui. Mă pregăteam sufletește fiindcă doamna doctor nu te încuraja, era cumva rece, spunea că secția are rată mică de supraviețuire, dar să sperăm...”, povestește mai departe Maria. A avut emoții că soțului i se va lua telefonul și nu va putea ține legătura cu el.

Cum se îngroapă „un covid”

După ce i s-a comunicat decesul soțului, Maria a fost chemată să îl recunoască și i s-au dat indicații să-l înmormânteze ca pe „un covid”. „Adică într-un sac, într-o pungă, fără haine, fără nimic”.

Oficierea religioasă limitată la 20 de persoane trebuia să aibă loc după ce sicriul a fost coborât în groapă, sub placa de beton.

„Eu n-am suportat, am cerut firmei de pompe funebre să îi pună lângă corp, lângă sac, hainele de înmormântare. A fost un om, nu un covid”, relatează Maria cu indignare.

Familia a încercat, în aceste condiții speciale, să respecte minimal cutumele, fără să încalce interdicțiile impuse de pandemie.

Maria îi așteaptă acum pe fiul Vlad, cu cei doi nepoți. Ultima dată și-a văzut tatăl în pozele din spital. Cu mască. Femeia știe că trebuie să se țină tare:„Nu vreau să mă vadă copiii și nepoții în depresie, acum trebuie să fiu și mamă și tată, și bunică și bunic”, spune ea.

Fotografia primului Crăciun singură, după 40 de ani de căsnicie, trimisă prietenilor, vorbește de la sine.

Profesorul de informatică care a murit la o săptămână de la internare

O altă fotografie, dintr-un alt colț de țară, spune aceeași poveste. Poza lui Georgian Mazilescu, profesor de informatică și lider de sindicat din liceu, stă în geamul de la laboratorul de informatică al Colegiului „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș.

La 43 de ani, George - cum îi zicea toată lumea - a murit la o săptămână după ce a fost internat în spital cu COVID. Era noiembrie 2020. Trauma este cu atât mai mare cu cât profesorul nu avea nicio boală cronică sau alte probleme de sănătate.

Totul s-a întâmplat însă ca și când ai derula o bandă, pe repede înainte.

„Nu-mi vine nici acum să cred”, spune directoarea liceului care-l vedea pe George ca fiind „omul ei de bază”.

„Era un om sănătos, înalt, frumos, nu-i lipsea absolut nimic. Nu l-am auzit pe George vreodată că are ceva sau că a avut vreo boală. La școală, era mâna mea dreaptă. În momentul în care solicitam ajutor era primul care mi-l dădea. Ca pregătire, era foarte bun în informatică”, povestește Ștefana Florea – directorul de la Colegiul „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș.

Profesoara nu-și poate explica dispariția lui cu atât mai mult cu cât profesorul era foarte strict cu regulile de igienă: „George n-a venit niciodată fără mănuși, purta și două măști la un moment dat”.

Cu toate acestea, într-o seară de vineri, după o ședință online de la școală, lui George i s-a făcut rău. „Sâmbătă a ajuns la spital. Mi-a trimis un mesaj: «Doamna, să știți că sunt internat în spital». Mi-a scris că i-a fost rău noaptea. Și că nu putea să respire”, arată directoarea despre ultima conversație cu el.

„Înțeleg medical ce s-a întâmplat. Nu pot să înțeleg din punct de vedere al divinității”

Soția profesorului, Tatiana Mazilescu, este asistentă șefă la secția ATI de la spitalul din oraș, unde George a fost internat prima dată. Cu greu își poate opri lacrimile atunci când vorbește despre el.

„Au fost cei mai frumoși 20 de ani din viața mea. Avem un copil care îi simte lipsa foarte mult. Ne amintim cu foarte mare drag și plăcere de tot ce s-a întâmplat, era un om deosebit. Pot să spun că nu am trăit nici la părinții mei atât de bine, cât am trăit cu acest om. E foarte greu acum. M-am tot întrebat de ce, dacă aș fi putut să fac mai mult, dacă am greșit undeva”, spune Tatiana.

A făcut tot posibilul să îl îngrijească cum s-a putut mai bine. De la spitalul din Curtea de Argeș, profesorul a fost transferat, după două zile, la Spitalul „Matei Balș” din Capitală.

„A plecat pe picioare și nu s-a mai întors. Nu avea vreo boală, mergeam la cardiolog, dar mai mult în ideea că mama lui e hipertensivă. Lua un tratament pentru hipertensiune, dar era ceva minor, voiam să mă asigur că nu ajunge ca ea, că era ereditar. Era un om activ, nu a fost niciodată internat pentru ceva”, arată soția profesorului.

A înțeles, din punct de vedere medical, ce s-a întâmplat cu George. Dar tot nu poate să cuprindă de ce a trebuit să plece de lângă ea. S-au cunoscut în facultate, dintr-o coincidență.

Într-o zi, profesorul a confundat-o cu sora ei geamănă, cu care era coleg de facultate și de atunci au rămas împreună. „E o soartă. Așa ne-am și întâlnit, printr-o întâmplare”, își amintește soția.

În spital, George n-a avut nevoie de oxigen. „Nimeni nu spunea că e așa grav”, povestește Tatiana. A făcut însă pneumonie, iar de la ea o embolie pulmonară care l-a răpus.

„E specific tinerilor să facă acea coagulare intravasculară diseminată. Eu înțeleg medical ce s-a întâmplat. Dar nu pot să înțeleg din punct de vedere al divinității”, spune femeia gâtuită de lacrimi.

Vrea să-și amintească de soțul ei ca de omul vesel pe care se putea sprijini oricând. „Îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, se implica în toate. Era un om foarte riguros.”

Era unul dintre prietenii pe care îi puteai suna și la 3 noaptea

George a rămas viu și în memoria colegilor. Ion Ungureanu, tot profesor de informatică, era unul dintre cei mai buni prieteni ai săi. Se știau de la 13 ani, au fost colegi de clasă în liceu.

„Era prietenul meu bun. Dispariția lui m-a afectat extrem de mult. Și acum, când mă duc la liceu, mă aștept să-l găsesc acolo”, spune profesorul Ungureanu.

Acum profesorul a preluat clasa lui George unde el era și diriginte. „Cumva și-au exprimat elevii dorința să fiu eu profesorul lor și mi-au transmis asta. La început am vorbit despre el, acum nu vreau să vorbim tot timpul despre el, pentru că ne afectează și pe mine și pe ei”, spune profesorul de informatică.

Prietenia lui George o să-i lipsească multă vreme de acum încolo. „Este unul dintre prietenii ăia pe care, dacă ai o problemă la 3 noaptea, îți permiți să-l suni, fără să riști să se supere. Îmi aduc aminte că în liceu era un timid. Dar odată cu meseria și-a învins timiditatea asta. Dar în sufletul lui tot un copil era”, mai spune profesorul Ungureanu.

Profesorul model iubit de elevi

O altă colegă, Ileana Popescu, profesoara de română la Colegiul „Vlaicu Vodă”, își amintește prietenia cu George.

„Îmi e așa de greu să vorbesc despre el, pentru că am fost extrem de buni prieteni. Am fost martoră la toate evenimentele din viața lui, când s-a căsătorit, când i s-a născut fetița. Nici acum nu mi-am revenit”, spune Ileana Popescu, căreia nici acum nu-i vine să creadă că nu mai e.

Folosește timpul prezent când vorbește despre el. Vrea ca George să rămână în mintea ei așa cum îl știe: ajutând tot timpul pe cineva sau implicându-se mereu în diverse activități.

„Pentru elevi, va rămâne modelul - greu de înlocuit - al profesorului sau dirigintelui-prieten, pentru care niciun efort nu pare mare sau inutil, când la mijloc e starea lor de bine. Prezența lui s-a mutat în gândurile noastre, iar acolo se hrănește din binele pe care îl răspândește continuu și se validează prin recunoștința față de ceea ce va însemna, cu siguranța, mereu, pentru noi toți”, conchide prietena profesorului.

Medicul mentor care a lăsat un imens gol

Și viața medicului Ovidiu Alexandru Băjenaru s-a mutat în mintea și inimile celor care l-au cunoscut. Profesorul Băjenaru, șeful Clinicii de Neurologie de la Spitalul Universitar din București și membru corespondent al Academiei Române, a murit în septembrie anul trecut. Același diagnostic: COVID-19.

Avea 63 de ani și nimeni nu se aștepta la dispariția sa. În august anul trecut, profesorul se afla în vacanță la Câmpulung când a început să se simtă rău.

„Ultima dată când am vorbit a fost în ziua în care s-a întors din vacanță. Nu părea că are ceva grav. Lucrurile mergeau bine pe partea de analize uzuale, dar am început să ne dăm seama că se desaturează neobișnuit de mult. Știu că m-am aplecat să pun pulsoximetru și mi-a zis «Îmi pare bine că ești tu de gardă», în sensul că sunt acolo când e o situație dificilă. Când a plecat ne-a făcut cu mâna și ne încuraja că totul va fi bine”, își amintește Ioana Mîndruță, unul dintre medicii apropiați profesorului Băjenaru.

Aceasta spune că profesorul muncea foarte mult, și la serviciu, și acasă. Poate că din această cauză nu a avut suficientă grijă de el însuși.

„Era un om empatic, dar în același timp impunător, ferm. Nu e ușor să combini aceste calități, putea să fie așa atât față de colegi, cât și față de studenți, de pacienți și de aparținători. Știa să vorbească cu fiecare pe înțelesul lui, iar în meseria noastră acest lucru vine dintr-o înțelegere profundă a lucrurilor. Era pentru noi un model de succes bazat pe valoare și merit, ceea este rar azi”, mai spune Ioana Mîndruță.

Profesorul Băjenaru știa să citească foarte bine oamenii. Iar pe ea a încurajat-o tot timpul, în cele mai dificile momente.

„Înțelegea foarte bine ce te îngrijorează într-o situație anume și găsea foarte rapid o soluție. De exemplu, mie - când am început să țin cursuri pentru studenți - îmi era foarte teamă că tot ceea ce știu e greu de comunicat și că n-o să-i fac pe studenți să înțeleagă imediat. Domnul profesor mi-a zis atunci: «Nu-ți face nicio grijă, prima dată nu o să înțelegi nici tu, nici ei. A doua oară o să te organizezi tu și pentru tine o să fie foarte clar, dar începând cu al treilea curs o să fie cu adevărat experiența lor pozitivă». L-am apreciat foarte mult pentru faptul că se prindea rapid care e felul tău”, explică medicul.

„Și acum mă gândesc dacă ar fi de acord cu mine”

Încearcă și acum să păstreze stilul de lucru al profesorului, dar îi lipsesc enorm discuțiile cu el. În multe situații, se gândește ce ar fi zis profesorul. „Am rămas cu reflexul să fiu foarte riguroasă când vorbesc, să nu folosesc prescurtări atunci când ele sunt confuze. Și acum, când scriu rapoarte medicale, mă gândesc «Oare dacă ar citi raportul asta ar fi de acord cu mine?»”, mărturisește Mîndruță.

Profesorul Băjenaru a fost cel care i-a îndrumat pe medicii din echipa lui să facă specializări:

„Sunt mulți profesori în medicină care te simt apoi ca pe o amenințare, dacă încerci să faci ceva, dar el a fost cel care ne-a ghidat și care apoi ne-a încurajat, ne-a promovat, ne-a respectat părerea.”

De la el a învățat că e foarte important ca pacientul să înțeleagă ce i se întâmplă.

„Erau pacienți care nu-și permiteau investigațiile noastre pentru că bolile dificile necesitau investigații care erau scumpe, dar nu o dată scotea bani din buzunar și plătea el”, a mai spus Ioana Mîndruță.

„A reclădit școala românească de neurologie după comunism”

Ovidiu Băjenaru a fost mentor și pentru profesorul Bogdan Popescu, prorector al Universității „Carol Davila” și șeful Secției de Neurologie de la Spitalul Colentina.

„A fost un om extrem de muncitor, extrem de capabil și un intelectual desăvârșit. A reușit să reclădească școala românească de neurologie după comunism. A reușit să refondeze Societatea Română de Neurologie în 2000 și apoi am început să organizăm evenimente. Cu un efort de decade s-a reclădit reintegrarea noastră, a neurologilor, în Europa și în lume. Profesorul Băjenaru a avut un rol extrem de important în toată această construcție”, spune Bogdan Popescu.

În noiembrie anul trecut, a organizat primul congres de neurologie la care nu a mai participat profesorul. „Lipsa lui se simte pentru că nu sunt foarte mulți în România la nivelul ăsta de performanță. Este o mare pierdere pentru toți neurologii din România. Noi suntem puțini, în general. Eu am preluat cei 5 doctoranzi ai dumnealui. Lasă o lipsă enormă în tot ce înseamna efortul pentru specialitate pentru toate nivelurile – universitate, spital, societate, pacienți”, afimă Bogdan Popescu.

Lui Ovidiu Băjenaru i se datorează formarea unei școli de neurologie în România, iar în prezent mulți dintre medicii ghidați de el sunt șefi de clinică în spitalele din București.

„Lecția poate cea mai importantă a fost că într-o lume științifică în care se creează foarte multe subspecialități, în care fiecare devine preocupat de un anume domeniu în care să performeze, el a înțeles că e nevoie de oameni care știu neurologie generală, care integrează toate domeniile. Această viziune integralistă și necesitatea de a forma personalități, care să poată să integreze toate domeniile neurologiei, era o ambiție a domniei sale pe care mi-am asumat-o și eu”, dezvăluie Bogdan Popescu.

Lușa, mătușa cool care „m-a învățat să gândesc liber”

Noul coronavirus nu ține însă cont de destine, se strecoară meschin în corpul celor mai dragi oameni și, nu de puține ori, ajunge să-i ucidă. În spate rămân șocul, durerea, dar și amintirile.

Pentru Laura Paraschiv, dispariția mătușii ei a fost un moment devastator. Când a apărut vaccinul se gândea că familia ei a reușit să treacă prin pandemie, fără nicio victimă. Dar n-a fost așa.

A doua ei mamă, Lușa, a murit la Spitalul Județean din Timișoara în urmă cu câteva zile. Viorica Piroska avea 57 de ani și era asistentă medicală la Școala Dumitru Ciumăgeanu, o școală specială, din Timișoara. Era iubită de toți copiii.

„Era mătușa mea cea mai apropiată, eu și cu verișoara mea am copilărit împreună. Eram ca și fiica ei, eram apropiată și de verișoara mea, care din păcate a murit la 17 ani”, povestește Laura Paraschiv.

Viorica Piroska era mătușa cool, de gașcă. „Ne lăsa să ne facem șuvițe, ne obținea învoiri medicale de la școală”. Lușa o încuraja să gândească liber și să-și facă prieteni în rândul copiilor cu nevoi speciale.

„Când eram mici ne lua în vacanțe cu copiii din școala unde lucra ea, aveam prieteni acolo. Mătușa mea nu făcea nicio diferență între noi și ceilalți copii”, mai arată Laura.

Nepoata își amintește cu bucurie că Lușa era un om „foarte vesel și slobod la gură”, fără probleme de sănătate. „A fost tot timpul mai supraponderală, dar nu suferea de ce ceva anume.”

O moarte singură

Din cauza pandemiei, de Crăciun, când a mers la Timișoara, Laura a stat numai cu părinții ei. A vorbit doar la telefon cu Lușa.

„Nici nu mă așteptam să fie un om de care să îmi amintesc. Mă tot gândesc la ce morți singure generează covidul ăsta”, concluzionează Laura.

Familia nu a apucat să-și ia la revedere de la Lușa, pentru că nu mai avea telefonul la ea în ultimele zile de viață. Ultimul mesaj l-a primit o colegă de la școală: „Nu mai pot vorbi”.

*Europa Liberă are acordul familiilor pentru publicarea unor fotografii personale și a unor documente. Acolo unde familiile au solicitat să rămână în anonimat, numele și prenumele au fost schimbate, ca protecție a surselor.

Sursa: europalibera.org