Mircea Carp: „Cum l-am cunoscut pe Corneliu Coposu”

La începutul lui noiembrie, de fapt la 12 noiembrie 2020 se împlinesc 25 de ani de la moartea Seniorului Corneliu Coposu -din 12 noiembrie 1995- , patriot și vizionar, om politic și conducător emblematic, deținut timp de 17 ani și inamic de căpetenie și de temut în restaurarea epocii nostalgice a comunismului.

La 29 mai 2014, a avut loc, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Anticomuniste de la Sighet, Ziua porților deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile si deportãrile comuniste sau au luptat în rezistență. În acel an manifestãrile au fost organizate în colaborare cu fundația „Corneliu Coposu”, cu ocazia centenarului nașterii marelui om politic. Au participat peste 200 de persoane, foști deținuti politici și deportați, studenți și foarte multi invitați. La masa rotundã „Cum l-am cunoscut pe Corneliu Coposu”, moderatã de Ana Blandiana și de Romulus Rusan, Ana Bandiana fiind membra fondatoare a Alianței Civice și președinta de la înființare și până în prezent a Academiei Civice și a Memorialului Sighet, împreună cu regretatul Romulus Rusan, fondator al organizației neguvernamentale Alianța Civică. El a fost directorul științific în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet, conducător al Centrului Internațional Pentru Studiul Comunismului.

La discuții au participat Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu, apropiați și personalități care l-au cunoscut pe Senior.

Alături de aceștia am avut onoarea să fiu invitat și eu de organizatori să vorbesc în calitate de membru al Academiei Civice.

Redau mai jos discursul pe care l-am ținut, asa cum se găseste în documentele Muzeului cu mențiunea că am introdus câteva fotografii care mi s-au părut sugestive pentru articol.

Ziua Memoriei, 29 mai 2014, Memorialul Sighet

Centenar Corneliu Coposu

Intervenția dlui Mircea Carp (de la min 72:35 la 80:30)

Mircea Carp: E greu să vorbești în această sală, nu e greu să îți dai seama că pe-aci au trăit și mai ales au murit, după ce au fost schingiuiți atâția oameni care și-au dat sufletul și trupul, viața, pentru viața țării noastre românești. Așa că, dacă voi fi emoționat în continuare, vă rog să mă iertați.

Culoar cu 8000 de nume -victime ale comunismului, coridorul cu fotografii ale celor care au suferit in timpul comunismului, sala de rugăciune și reculegere în memoria victimelor comunismului

Pe Corneliu Coposu l-am întâlnit de trei ori în viață, dar de cunoscut nu l-am cunoscut decât a treia oară. Prima oară eram închis la Ministerul de Interne, eram condus, după vreo două zile de așteptare, la anchetă, noaptea, când am trecut prin fața celulelor în care se găseau conducătorii Partidului Național Țărănesc cu Iuliu Maniu în frunte. Am auzit o voce în surdină, dar o voce cu un glas categoric care mi-a spus: „Curaj, tinere, curaj!”. Bineînțeles că n-am știut cine mi-a spus aceste cuvinte, n-am avut posibilitatea să aflu nici după anchetă, dar am rămas cu cuvintele acestea întipărite în viața mea, o viață care într-un fel de-abia începea. Aveam douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani. O viață care m-a dus prin alte închisori, o viață care m-a dus în refugiu, m-a dus în exil, o reîntoarcere în țară, într-o țară pe care aș fi dorit-o altfel, dar pentru care am continuat, soția mea și cu mine, să luptăm. „Curaj!” Am avut nevoie de acel curaj în tot felul de momente, pentru că viața îți oferă mereu piedici în care și numai dacă ai curaj le poți depăși. „Curaj, tinere, curaj!”. Între timp, tânărul are părul alb, dar, totuși, se lasă condus foarte mult de aceste cuvinte.

A doua oară, cam la o săptămână după evenimentele din decembrie am primit o scrisoare. O scrisoare de la o persoană care semna: Corneliu Coposu. Îmi era trimisă la redacția Europei Libere din München. În acea scrisoare a început cu câteva cuvinte de laudă și la adresa mea,dar mai ales a redacției pentru curajul cu care am luptat de la microfonul acestui post de radio pentru țara noastră. Și atunci, am avut o licărire: pentru a doua oară, îmi apare cuvântul curaj de la cineva care mi-l adresează mie. Să fie el omul de la închisoare? Dar, cine era omul de la închisoare? Bineînțeles, era Corneliu Coposu.

Chiar a semnat. Cuvintele de laudă din primul paragraf au fost urmate de o pagină întreagă de observații făcute de Corneliu Coposu la începutul evenimentelor din decembrie '89 și a vieții politice din țară, care deja se arăta foarte nefastă. Cred că aveți această scrisoare pe care v-am dat-o și se găsește aici la expoziție.

Romulus Rusan: La etajul doi, ultima sala.

Mircea Carp: Cine are timp s-o citească, și vă rog, nu e vorba de primul paragraf, e vorba de restul scrisorii. O să vedeți cu câtă clarviziune a apreciat acest Senior al vieții noastre, a apreciat situația politică din acel moment, deci, din ianuarie 1990, dar și ce avea să aducă viitorul.

A treia oară, în fine, l-am cunoscut, l-am întâlnit la sediul Partidului Național Țărănesc, unde scurt timp după aceea m-am dus să cunosc persoanele din conducerea partidului, și, bineînțeles, să-l cunosc pe președintele partidului despre care de atâtea ori am vorbit la radio. A fost o convorbire destul de scurtă, scurtată de mine, pentru că Seniorul era atât de ocupat cu mult mai importante chestiuni decât să asculte cuvintele cuiva de dincolo. Dar, ne-am înțeles să ne revedem și că vom sta de vorbă pe îndelete.

L-am revăzut și la București, dar a venit la München, unde comunitatea românească i-a făcut o primire foarte frumoasă. Trebuie să spun din nou, și vă rog, iertați-mă, era organizată această întâlnire de soția mea, care conducea atuncea un crâmpei al acestei comunități. L-am avut la noi acasă, am stat de vorbă despre una și despre alta, și, bineînțeles, că am ajuns să vorbim despre închisoare. Și i-am spus întâmplarea mea cu necunoscutul care mi-a spus: „Curaj, tinere, curaj!” Poate n-o să credeți, sunt și minuni în lume. Nu a putut să-mi spună exact, dacă el a fost sau dacă eu eram persoana. Trecuseră patruzeci de ani sau mai mult. Dar, vag de tot mi-a spus că își aduce aminte de un tânăr în uniformă, se întreba ce caută un ofițer tânăr rănit și decorat în beciurile Securității, respectiv a Siguranței, pe vremea aceea. Și că ar fi spus și el exact aceste cuvinte. Sigur că, nici el nu putea să-și aducă aminte exact, și ne-am înțeles că dacă le-a spus el, eu îi mulțumesc, dacă nu le-a spus el, tot îi mulțumesc că am avut cinstea să stau în aceeași închisoare cu Corneliu Coposu.

Îmi pare foarte rău, enorm de rău că a trebuit să moară așa devreme pentru țara noastră. Îmi pare rău că nu i s-a dat voie Majestății Sale Regelui să vină să asiste la înmormântare, dar au fost în schimb, dacă nu mă înșel, o sută de mii de persoane sau poate mai mult, care i-au adus recunoștință din partea noastră, a tuturor.

Și din partea lui acel tânăr, din închisoare, care nu-l va uita niciodată!

Sursa: europalibera.org