La HBO: Filmul romanesc Italiencele

„Italiencele” este povestea a douǎ surori dintr-un sat din Oltenia care pleacǎ, ilegal, la cules de cǎpşuni în Spania. Dupa un an, când se întorc acasǎ, victorioase, cu un aer occidental, fetele spun cǎ n-au mai fost în Spania, la cǎpşuni, ci în Italia, la struguri.
Adevǎrul este însǎ altul.
O comedie dramaticǎ, cu final optimist.

Ce spune Napoleon Helmis, regizorul filmului?

„Am vrut sǎ spun o poveste, nu sǎ fac un film”

M-a interesat sǎ spun o poveste credibilǎ, amuzantǎ şi emoţionantǎ, nu sǎ fac un film în sine. Şi atunci, tot ceea ce am fǎcut, cu toatǎ echipa, a mers în direcţia asta.

Cînd eşti în preajma unui debut în cinema eşti tentat sǎ spui tot, vrei sǎ demonstrezi şi sǎ le spui celorlalţi tot ceea ce ştii. Capcana este cǎ poţi sǎ pierzi din vedere povestea. Important este ca spectatorul sǎ plece din salǎ cu o poveste pe care sǎ şi-o poatǎ aminti.

M-am raportat tot timpul la public. Trebuia sǎ fie un pic altceva, sǎ-i placǎ povestea, sǎ o tinǎ minte. Si am încercat sǎ gasesc forma, haina asta de comedie, chiar dacǎ miezul e dramatic.

Filmul ǎsta e dulce-amar, negru şi alb. E trist şi e vesel în acelaşi timp.

De ce povestea asta şi nu alta? Fiindcǎ atinge o problemǎ sensibilǎ, nu numai în România, ci în tot spaţiul balcanic. Şi nu poţi sǎ faci un film care se vrea, totuşi, de actualitate, şi sǎ eludezi una dintre marile probleme ale comunitǎţii în care trǎieşti.

De ce e în forma asta? Pǎi cum sǎ faci publicul sǎ se ducǎ la cinema? Nu poţi sǎ-i arǎţi ce vede şi la ştiri. Fiindcǎ presa face asta mai bine decît tine şi, în plus, mizeazǎ pe fapte reale. Pe de altǎ parte, dacǎ vrei sǎ ai o radiografie a timpului în care trǎieşti, trebuie sǎ te legi de întîmplǎrile pe care le vede la ştiri. Numai cǎ trebuie sǎ le îndulceşti cînd i le aduci la cinematograf, sǎ le pui într-o altǎ formǎ, care sǎ-i placǎ. Sǎ nu-l întristeze peste mǎsurǎ şi, dacǎ se poate, sǎ-l facǎ sǎ râdǎ puţin. Sǎ nu regrete cǎ a dat banii pe bilet. Fiindcǎ, în fond, e un contract. Sigur cǎ trebuie sǎ-l faci sǎ plece un pic pe gânduri de acolo, dar fǎrǎ sǎ-l oboseşti şi fǎrǎ sǎ-l enervezi. Filmul e artǎ şi divertisment. Dacǎ poţi sǎ le combini pe astea douǎ într-un mod fericit, pe înţelesul publicului, atunci cred cǎ e bine. N-am inventat eu asta, eu doar am pǎrǎsit puţin tonul ǎla pesimist, felul în care e vazutǎ viaţa la noi.

De ce se întâmplǎ într-un sat din Oltenia? Fiindcǎ e o lume pe care o cunosc foarte bine, am trǎit, m-am format acolo. Filmul vizualizeazǎ oameni si poveşti din satul meu. Lumea satului n-am mai documentat-o, o ştiam. N-am fǎcut decât sǎ o imortalizez în imagini, personaje, situaţii şi replici. Nu cunoşteam însǎ lumea fetelor cu un destin asemǎnǎtor personajelor feminine din Italiencele. Dar m-am întîlnit si am stat de vorbǎ cu cîteva fete care visau sǎ-si gǎseascǎ de muncǎ în strǎinǎtate şi care n-au ales traseul normal pentru a face asta.
Şi, de aici încolo, intervine ficţiunea. Însǎ ea pleacǎ tot timpul dintr-o realitate pe care am cunoscut-o, trǎit-o, auzit-o.

Despre film:

“Italiencele” a fost filmat la Mihai Bravu, Cǎlugǎreni, Gara Bǎneasa, Pasǎrea, Chirnogi, între 2 iulie şi 7 august 2003, în condiţii nu tocmai „roz”: caniculǎ, bǎlţi, urzici, milioane de furnici, purici şi gândaci.

Regizorul l-a trimis pe Toma Cuzin, interpretul lui Brusli, sǎ se documenteze pentru rol observând comportamentul unui tânǎr fǎrǎ adǎpost din Piata Amzei zis chiar aşa: Brusli.

Svetlana Mihǎilescu şi-a donat onorariul pentru a face costumele.

Pentru scena din garǎ, în care Gigel vrea sǎ o opreascǎ pe Jeni sǎ plece cu Giovani, a fost închiriatǎ o garniturǎ de tren care i-a costat pe producǎtori 15 milioane de lei pe orǎ.

Cînd s-a filmat scena în care Jeni îl bate pe Giovani, Vlad Zamfirescu s-a speriat de sticla groasǎ pe care a vǎzut-o în mâna Marei Nicolescu. Ca urmare, întâi s-a repetat cu un cascador care, ca sǎ atenueze lovitura, a avut o cheie lipitǎ pe ceafǎ. Dupǎ toate aceste peripeţii, locul sticlei a fost luat de o bâtǎ.

Steagul american folosit în film a fost comandat special unui croitor. Acesta a fost nevoit sǎ-l coasǎ de douǎ ori, pentru cǎ prima oarǎ a greşit şi numǎrul steluţelor, şi pe cel al liniilor.

Regizorul a ţinut foarte tare ca actorii sǎ vorbeascǎ în graiul oltenesc autentic. De aceea, uneori, s-au tras şi 6 duble pentru cǎ, în loc de pe, sǎ se rosteascǎ „pǎ”.

În film existǎ o scenǎ în care, pe degetul Anei Ularu, se aşeazǎ o buburuzǎ. De fapt, buburuza a fost filmatǎ în timp ce zbura de pe mâna Anei. Gǎrgǎriţa a fost obţinutǎ cu greu: s-au vânat mai multe exemplare care au fost, apoi, depozitate într-un borcan. Realizatorii au trebuit sǎ aibǎ multǎ rǎbdare pânǎ când, în sfârsit, una dintre ele sǎ aibǎ atâta energie (fiindcǎ şi buburuzele suferǎ de cǎldurǎ), încât sǎ-şi ia zborul.

Pe câinele Bobiţǎ îl cheamǎ în realitate Romi şi aparţine unui cuplu de dresori care l-au salvat şi îngrijit, dupǎ ce l-au gǎsit când era mic, bǎtut. Ana Ularu spune despre el cǎ, deşi era dresat, nu prea a ascultat-o. Iar regizorul a preferat sǎ-l ia într-un cadru mai larg în scena în care el trebuie sǎ moarǎ, ca sǎ nu fie injectat cu un tranchilizant.

Pentru rolurile principale, regizorul şi-a dorit douǎ actriţe cu temperamente contrastante. Pe Mara Nicolescu o ştia din „Filantropica”, iar pe Ana Ularu a vǎzut-o prima oarǎ în gangul de la UNATC.

Scena preferatǎ a Anei: aceea în care citeşte declaraţia. Scena preferatǎ a Marei: momentul care urmeazǎ dupǎ ce Ana citeşte declaraţia.

O parte dintre personajele şi situaţiile din film sunt inspirate din cele întâlnite de regizor în satul sǎu natal. O altǎ sursǎ de inspiraţie au fost filmǎrile realizate pentru emisiunea „Prezentul simplu”.

Informatiile anterioare sunt preluate de pe situl www.italiencele.ro, unde se mai pot gasi si alte informatii interesante referitoare la film.

Comedie, România, 2004 Regia: Napoleon Helmis Cu: Mara Nicolescu, Ana Ularu, Valentin Popescu, Vlad Zamfirescu Date de difuzare in iunie: Premiera: Vineri, 24 iunie, ora 20.00 Reluare: Marti, 28 iunie, ora 23.00