Iașul înainte și după Unire. Ce a avut și ce a pierdut

Decenii după 24 ianuarie 1859, mulți ieșeni se gândeau cu amărăciune la Unire și se simțeau nedreptățiți în raport cu noua Capitală. Cum era, însă, viața înainte de Unire în cetatea Iașilor?

Un recensământ realizat în Principate câteva luni după instalarea în funcție a lui Alexandru Ioan Cuza arăta că Iașul avea în anul Unirii 65.745 de locuitori.

Cifra trebuie privită însă cu reticență, deoarece abia la 1865, după intrarea în vigoare a Codului Civil, nașterile, morțile, căsătoriile și divorțurile au început să fie înscrise oficial la Starea Civilă. Până atunci, evidența populației era ținută în registrele bisericilor de diferite confesiuni.

Iașul, la mijlocul secolului XIX, era descris de observatorii externi ca un oraș mai dezvoltat decât Bucureștiului. Francezii Joubert și Monard, realizează, la 1850, un tablou istoric și politic al Turciei și Rusiei în care amintesc și despre experiența unei călătorii pe care au realizat-o în acea perioadă la Iassy. Sau Iasch, cum numea turcii orașul moldav.

Potrivit scrierii celor doi francezi, orașul era, ca priveliște, mai pitoresc decât Bucureștiul, „ba e și mult mai civilizat, cu toate că conține o treime mai puțină populație”.

Iașul era descris de cei doi francezi - a căror lucrare este invocată în cartea „Orașul Iași”, de N.A. Bogdan - ca fiind „mai bine construit, luminat și întreținut decât Bucureștiul”.

„La Iași, ca și la București, limba, obiceiurile și cărțile franceze sunt foarte gustate de aristocrație și fac lege.”

Referiri despre Iașul de dinainte de Unire găsim și într-o lucrare a fostului consul german la București și Iași, Wilhem Kotzebue.

Într-o scriere a sa din 1851, tradusă în Convorbiri Literare în 1887, se arată: „lașul nu are un caracter unitar pentru toate părțile orașului: fiecare mahala își are caracterul propriu. Din curțile boerești care se ascundeau în dosul unor ziduri mari spre a se feri de contactul cu bordeele de prinprejur, pe vremea cînd bântuia ciuma prin țară, n’au mai remas decît cîte una pe ici pe colo; cea mai mare parte din ziduri a trebuit să facă loc clădirilor mari, și locuințele săracilor din vecinătate au dispărut.”

Decalajul social

Marele Dicțional Universal Larousse (1860), scria despre Iași că are „șosele mai bune decît în Valahia”, ceea ce făcea ca orașul să fie bine conectat cu statele din apropiere.

Majoritatea puterilor europene aveau reprezentanți la acea vreme în Iași, în timp ce orașul era cunoscut pentru exporturile de vin, cânepă, grâu, piei, ceară sau miere.

„Mai tot comerțul și industria sînt în mâinile evreilor, care se fac indispensabili celor bogați, resbătând în toate casele (...) Sîmbăta, în care evreii nu fac nici un negoț, cel ce nu va fi luat precauțiuni în ajun, are riscul de a fi lipsit de lucrurile cele mai trebuitoare vieței”, se arată în Marele Dicționar Larousse.

Despre influența evreilor în comerțul ieșean au scris și cei doi francezi citați mai sus. „Aproape toate afacerile comerciale și altele se fac în Iași prin mijlocirea evreilor, cari mișună acolo. Ei suplinesc clasa mijlocie, a cărei loc l-au luat.”

O problemă invocată de mulți autori ai vremii, vizibilă de altfel și în prezent, era decalajul între zona centrală și cele lăturalnice – suburbiile sau mahalalele, ce erau populate de persoane care trăiau de cele mai multe ori în sărăcie.

Despre diferențele enorme din interiorul orașului amintește și Marele Dicționar Larousse. Acesta relatează despre palatele boierești, dar și despre numeroasele biserici din Iașul acelor timpuri. Orașul își pierdea însă din strălucire odată ce călătorii străini se depărtau de centru și mergeau la periferii.

„Mai multe piețe sînt ocupate de corturi de țigani, cari se așează fără multă socoteală prin diferite locuri din oraș. Bivolițele se plimbă libere prin târg. Poporul de jos, îmbrăcat mizerabil, exercitează tot felul de negustorii stradale. Un strigăt continuu lovește urechele: acela al aparilor, al precupeților, al birjarilor etc. În mijlocul unui haos de bordee păcătoase și căsuțe de lemn îngrămădite în uliți strîmte, cîteva palate boerești se disting prin luxul lor oriental, atât ca construcție, cît și ca ornamente”.

Problema decalajelor imense între bogați și săraci nu era caracteristică, însă, doar Iașului.

„Cum te depărtezi de ulița mare, se bagă numai decît de samă că orașul, ca și toată țara, se află într’o perioadă de transiție, dela vechiu spre nou, dela trindăvia turcească spre civilizație. Nu mai aleargă trăsura pe caldarâm de piatră, ci este supusă la toate pedicele neprevăzute ce se întîlnesc prin ulițe preistorice”, scria consulul Kotzebue.

Viața oamenilor de rând

Ca și orașul, societatea ieșeană era puternic divizată pe criterii de bunăstare. Între boieri și robi, în secolul XIX a prins contur o clasă de mijloc formată din negustori și micii industriași. Aceștia erau împărțiți pe bresle, alcătuite în general în funcție de meserii sau etnii. De multe ori, erau comasați într-o anumită parte a orașului.

O breaslă era condusă de un staroste, adică de un bătrân care se îngrijea de bunăstarea grupului și care, la nevoie, intermedia conflictele care apăreau între membrii acesteia.

Starostele era și acela care decidea cine intra într-o anumită breaslă sau, în caz de incompetență sau rea-credință, cine urma să iasă din aceasta.

La mijlocul secolului XIX, Iașul avea 33 de bresle. De la cea a băcalilor sau fierarilor, până la cea a olarilor sau lăutarilor.

„Fiecare breaslă, pe lîngă starostele ei, își avea steagul, care se păstra în biserica breslei, precum și cîte o făclie mare de ceară galbănă, lungă de un stînjen (n..r. aprox. 220 de centimetri) și groasă cît o cofă, învălită în mușama, ceva mai subțire spre vîrf. Pe lumînare era zugrăvit sfîntul care era luat de breaslă ca patron, și se ținea în picioare în amvomul bisericei. Cînd era vreo serbare sau vreo înmormîntare a unui breslaș, o scoteau și o purtau patru colegi pe umerele lor, alăturea cu steagul”, scrie N.A. Bogdan în cartea sa „Orașul Iași”, publicată la începutul secolului XX.

Pe lângă breslele alcătuite în funcție de profesie, mai erau altele formate pe criterii etnice: nemți, unguri, sași, greci, turci, leși, armeni. Pe criterii etnice era denumite, la acea vreme, inclusiv unele străzi ale orașului. Unele, precum Strada Armeană, mai există și astăzi.

Nivelul educației

În preajma Unirii, Iașul avea o situație bună comparativ cu celelalte orașe și târguri din Moldova. Se situa cam la același nivel cu Bucureștiul, cu un număr mare de școli, de diverse categorii, de la cele primare până la gimnaziu și școli speciale, spune pentru Europa Liberă istoricul Leonidas Rados, de la Instititul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași.

Iașul avea la mijlocul secolului XX cel mai mare număr de elevi și adăpostea cele mai bune școli ale Principatului, ceea ce dădea orașului trăsături de însemnat centru cultural, mai spune Leonidas Rados.

„Erau în Iași la acea vreme cinci școli primare de băieți, trei școli de fete, o școală normală, o școală de arte și meserii, una militară, o școală reală și gimnaziul, la care se adăugau, încă înainte de fondarea Universității (1860), două „cursuri înalte”: Facultatea Juridică și cea Filosofică.”

Probleme mari erau, spune istoricul, în mediul rural, acolo unde nivelul de alfabetizare era extrem de redus.

„Comparativ cu țările din centrul sau apusul Europei, care educau în școli cel puțin 10% din populație, Moldova nu putea școlariza decât 0,2% din populație la 1845 (2.180 de elevi). Sistemul de învățământ, atât public, cât și privat s-a aflat într-o progresie continuă, așa încât în 1858 găsim în cele 136 de școli de toate gradele, 10.000 de elevi și aproape 200 de cadre didactice. Cifra, departe de a constitui un motiv de mândrie, indică evoluția foarte rapidă, extinderea sistemului de învățământ în perioada anterioară unirii”, a precizat Leonidas Rados pentru Europa Liberă.

Pătura socială din care făceau parte influența decisiv, la acea vreme, șansa sau neșansa de a fi școlarizat a unui copil.

„Copii din familiile mai răsărite (dar nu numai) erau îndreptați spre studii gimnaziale și juridice, care să le permită junilor accederea, în acele timpuri în care apăreau, destul de timid, e drept, semnele societății meritocratice, în funcții administrative sau în sistemul judiciar, el însuși în plină expansiune”, ne-a mai spus profesorul Rados.

La baza societății, speranța multor părinți pentru viitorul copiilor lor se lega de preoție. Cu doar câteva clase, copiii puteau deveni preoți sau dascăli, echivalentul ieșirii din sărăcie pentru multe familii la acea vreme.

„Și perspectiva ocupării unui post didactic s-a dovedit atrăgătoare de-a lungul epocii moderne, salariile variind foarte mult în funcție de poziția ocupată, de la învățător sătesc, la profesor de gimnaziu ori „de facultăți”. Iar pentru fete, cea mai atractivă meserie devenise (și avea să se mențină vreme de cel puțin jumătate de veac) cea de ‘dăscăliță’”, a încheiat Leonidas Rados.

Cum era condus orașul

Departe de viața grea din mahalale sau suburbii, clasa conducătoare a Iașului, membri ai boierimii, funcționarilor – profesori, medici, clerici – sau străini, ducea la mijlocul secolului XIX o viață asemănătoare cu cea din Occident.

La 1848, o carte de statistică scrisă în limba franceză de Prințul Șuțu estima că Iașul avea 600 de boieri și fii de boieri, 300 de funcționari, 50 de profesori și medici și 504 străini.

Alți oameni înstăriți mai proveneau și din rândul „clasei de birnici”, adică a celor care plăteau taxe la stat. Era vorba de negustori, meșteșugari, evrei sau alți emigranți cu stare.

Cei înstăriți obișnuiau să își dea copiii la cele mai bune școli, unele din străinătate. Aveau slugi la curte, obișnuiau să meargă la teatru sau să asculte muzică occidentală.

„Odată cu începutul veacului al 19-lea se introduce în societatea ieșană, cît se poate de repede, musica occidentală, prin imigrarea a diferiți nemți, franțiji și italieni, cari își caută norocul cutrierînd lumea mai puțin civilizată, dar și mai cu dare de mînă decât la ei acasă...”, scrie N.A. Bogdan.

Povestea ultimului călău

Una dintre cele mai râspândite povești în casele ieșenilor la mijlocul secolului XIX era cea a celui considerat a fi ultimul călău al Moldovei. Pe numele său Gavriil Buzatu – un țigan fugit de la robie – acesta era în acea perioadă protagonistul multor povești spuse de părinți copiilor lor.

Buzatu a comis multe jafuri și crime împreună cu o bandă de hoți condusă de un alt infractor celebru al Iașului acelor timpuri, Ion Chetrariu. N.A. Bogdan povestește că, atunci, organizarea administrativă și militară a Iașului era deficitară, din acest motiv „beciurile și aresturile agiești erau ticsite de rău-făcători de tot soiul, pe cari, pentru a’i mai desbăra de năravul lor, sau a’i mai... rări, îi lăsau să piară de foame, de frig sau de bătăi”.

Lui Gavriil Buzatu, autoritățile ieșene i-au oferit funcția de călău în schimbul propriei vieți, la scurt timp după ce a fost prins și încarcerat.

Pe 18 aprilie 1839, Buzatu a dus la îndeplinire prima sarcină, punând ștreangul fostului său șef din banda de infractori.

„Odată cu întâia sa operație de curățire a societății de un criminal spăimântător, Gavril țiganul își recăpătă o libertate relativăm prin faptul că fu îngăduit să locuiască în oraș, într-o uliță dosnică. (...) I se dădu leafă șu uniformă pentru zile de operație, și pentru zile de odihnă”, scrie N.A. Bogdan.

Numele lui Gavriil Buzatu a dăinuit mult timp în Iași, chiar și decenii după ce a murit. El este considerat a fi ultimul călău oficial al Moldovei.

 

 

Sursa: europalibera.org

Ooni Koda

Web site realizat de Dow Media servicii Web Design | Gazduire Web furnizata de SpeedHost.ro