Curtea Constituțională echivalează carantinarea cu privarea de libertate (motivare)

Curtea Constituţională a României a publicat miercuri motivarea deciziei din 25 iunie prin care a declarat neconstituționale instituirea carantinei și internarea obligatorie în timpul epidemiei de coronavirus prin ordin de ministru. Judecătorii CCR reproșează măsurilor luate de guvern că ar fi lipsite de claritate şi previzibilitate, că ar avea „un caracter incert şi dificil de anticipat” și că nu oferă garanţii privind respectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Mai mult, CCR spune că însăși instituirea carantinei în România, prin OMS, ar echivala cu privarea de libertate și ar însemna o restrângere a drepturilor fundamentale. Și pentru că privarea de libertate nu poate fi stabilită decât prin lege, atunci CCR decide că Ordinul de ministru prin care s-au stabilit condițiile carantinării este neconstituțional.

CCR reproșează autorităților că atribuie ministrului Sănătății instituirea carantinei și a internării obligatorii pentru prevenirea unor boli contagioase, fără să stabilească prin legislație primară condițiile și limitele în care se poate acționa în sensul restrângerii unor drepturi fundamentale, fără să ofere garanții de protecție a cetățenilor față de o eventuală aplicare ilegală, discreționară și abuzivă a acestor măsuri.

CCR a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile prin care i se conferă ministrului competenţa de a stabili bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii. Curtea se referă la acele dispoziții prin care cei diagnosticați cu boli transmisibile sunt obligați să urmeze tratament și să fie internați chiar și fără consimțământul lor.

„Curtea aminteşte că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (...) Or, dând în sarcina ministrului de resort completarea reglementării referitoare la condiţiile în care persoanele cu boli transmisibile sunt obligate să declare, să urmeze tratament sau să fie internate, precum şi libertatea de a modifica oricând şi fără a respecta anumite limite aceste reglementări, dispoziţiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 dobândesc un caracter imprevizibil, incert şi dificil de anticipat", spune CCR.

Curtea recunoaşte că o reglementare care se referă la o situaţie excepţională, aşa cum este cea generată de răspândirea iminentă a unei boli transmisibile, trebuie să se bucure de un grad mai sporit de generalitate, întrucât este dificil de anticipat evoluţia concretă a acesteia. Cu toate astea, generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, ordinul ministrului Sănătăţii, în cazul de faţă, trebuie să cuprindă doar măsurile care organizează executarea dispoziţiilor legale şi particularizează şi adaptează respectivele dispoziţii la situaţia de fapt existentă, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege, spune CCR.

"Efectele viciului de neconstituţionalitate constatat apar însă şi mai pregnante dacă se are în vedere că materia reglementată de art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 priveşte măsuri care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum este internarea obligatorie a persoanelor cu boli transmisibile", mai spune CCR.

Curtea reţine că, în lumina dispoziţiilor art.5 din CEDO, detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă reprezintă o privare de libertate ce poate fi acceptată în cadrul unei societăţi în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii publice, dar care este permisă doar cu îndeplinirea condiţiilor şi a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul.

De asemenea, orice persoană trebuie să se bucure de posibilitatea contestării în justiţie a măsurii detenţiei de ordin medical social într-un termen scurt, astfel încât, în cazul constatării nelegalităţii măsurii dispuse, să poată fi eliberată. Altfel spus, persoana căreia i se aplică măsura detenţiei de ordin social medical trebuie să beneficieze de un drept de acces la justiţie efectiv, care să asigure judecarea într-un termen rapid a acţiunii şi să dispună eliberarea persoanei deţinute nelegal.

„Toate aceste garanţii sunt necesare, întrucât privarea de libertate este o măsură gravă care nu se justifică decât dacă alte măsuri mai puţin severe au fost considerate ca insuficiente pentru a garanta interesul public sau exigenţele publice ale detenţiei. Astfel, privarea de libertate trebuie să apară ca o măsură indispensabilă în circumstanţele date", precizează CCR.

Curtea aminteşte că o măsură privativă de libertate să fie reglementată prin lege, însă simpla menţionare a unei măsuri privative de libertate, aşa cum este internarea obligatorie pentru prevenirea răspândirii unor boli transmisibile, nu poate fi considerată însă ca fiind suficientă pentru a întruni condiţia legalităţii.

În opinia CCR, legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispoziţiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opţiune la care autorităţile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate şi alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente.

De asemenea, Curtea consideră că, în reglementarea măsurii internării obligatorii, legiuitorul nu trebuie să omită efectele pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate în ocrotirea sau în îngrijirea persoanei internate.

CCR mai spune că internarea obligatorie implică, în mod subsecvent, şi restrângerea exerciţiului altor drepturi fundamentale, aşa cum este dreptul la liberă circulaţie şi, în anumite situaţii, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată.

Decizia integrală, AICI

Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate referitoare la câteva articole din legea privind starea de alertă, adică Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

„Intervenția Parlamentului asupra unui act al Guvernului, emis în aplicarea unei legi, aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat”, spune Avocatul Poporului.

La motive de neconstituționalitate, Avocatul Poporului enumeră:

încălcarea principiului separației puterilor în stat;
adăugarea la textele constituționale privind controlul parlamentar asupra activității guvernului, prin nesocotirea dispozițiilor constituționale ce reglementează raporturile parlamentului cu guvernul;
lipsa de previzibilitate și claritate a unor prevederi referitoare la constarea contravențiilor.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile menționate sunt neconstituționale, întrucât prin aprobarea de către parlament a unei hotărâri a guvernului de instituire a stării de alertă se aduce atingere principiului separației puterilor în stat, „deoarece o asemenea intervenție a puterii legiuitoare în activitatea puterii executive nu are o consacrare constituțională.”

Prin intervenția legislativă a art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 55/2020, Parlamentul a eliminat hotărârea de Guvern privind instituirea stării de alertă din sfera actelor administrative normative supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ, incluzând-o în sfera excepțiilor reglementate de art. 126 alin. (6) din Constituție, și anume actele care vizează raporturile cu Parlamentul, mai spune sursa citată.

De asemenea, critica de neconstituționalitate se referă și la nesocotirea dispozițiilor constituționale ce reglementează raporturile Parlamentului cu Guvernul.

Avocatul Poporului consideră că prin introducerea unei noi forme de control parlamentar asupra actelor guvernului, „Parlamentul a convertit natura juridică tradițională de act administrativ normativ a hotărârii de Guvern într-un document politic ce vizează exclusiv raportul constituțional dintre Parlament și Guvern.”

O altă critică de neconstituționalitate se referă la trimiterile din cuprinsul legii la norme legale inexistente în fondul activ al legislației (art. 65, art. 66, art. 67).

Astfel, prevederile adoptate în acest mod, și anume prin trimitere la norme legale inexistente, aduc atingere dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, în privința clarității și previzibilității legii, mai spune Avocatul Poporului.

Sursa: europalibera.org