Acasă | Cum iubești, cum funcționezi, cu cine mai vorbești? Viața în pandemie

„Poate mă voi concentra doar pe ce merită cu adevărat, fără să mai ofer mereu. Nu știu dacă vom mai fi vreodată ca acum un an”, spune creatoarea blogului Happytude, Oana Botezatu. Ea spune că a reușit abia în pandemie să înțeleagă cu adevărat semnificația unor cuvinte al căror sens credea că l-a internalizat demult.

Viața e ACUM

Oana poartă de multă vreme lănțișorul cu mesajul „Viața e acum". Acum însă, după un an de pandemie, după experiența proprie cu ce înseamnă virusul pentru viața și sufletele noastre, Oana spune că e pregătită să nu mai risipească nicio secundă și, când e cazul, să spună „Ajutor!" și să spună „Nu".

Studii sociologice, psihologice, interdiciplinare, dar și propriile experiențe, ne spun că din martie 2020 până astăzi s-a schimbat aproape totul: relații, muncă, raportări la ceilalți și la realitate.

În opinia scriitorului Arthur Suciu, definirea realității e principala problemă cu care ne-am confruntat în pandemie. „Oamenii au fost nevoiți să se refugieze în mare parte în online. Acest lucru a creat o criză în definirea realității. /…/ Din păcate, nu există o proiecție asupra viitorului și nu se discută încă despre acesta”, spune Arthur Suciu.

Pandemia ne-a schimbat relațiile cu familia, cu prietenii, cu colegii. Un proces care e încă în desfășurare și pe care poate încă nu am început să îl procesăm, să îl definim. Dar va trebui să o facem. „Ce este viitorul nostru? O întoarcere la o perioadă de normalitate pe care am trăit-o în trecut sau o continuare a ceea ce trăim în prezent?”, se întreabă Arthur Suciu.

Despărțirea de cei iubiți

Pentru scriitorul Arthur Suciu, cel mai greu moment al pandemiei a fost moartea mamei. „Nu a murit de COVID, ci din alte motive, dar problema nu a fost boala în sine, cât ruptura totală care s-a creat în momentul în care a fost internată în spital. Aceasta e o problemă practic pentru întreaga perioadă. Prin aceste spitale a fost preluat controlul total asupra bolii și morții. Cei din familie nu au putut avea acces aproape deloc în spitale și de cele mai multe ori nu au putut primi informații. Mulți dintre cei care au murit în această perioadă au fost îngropați cu înmormântări sumare, iar familiile nu au avut dreptul să participe la înmormântare. Cel puțin în prima fază a pandemiei /…/ Mama a stat nouă, zece zile în spital și această incapacitate de a avea orice legătură cu mama, e ceva foarte urât, foarte rău. Nu dau vina pe spital sau pe doctori, dar situația în sine e cumplită și nu prea ai ce să faci.”

În pandemie, Arthur s-a refugiat în lectură. „Eu m-am îndreptat spre ceea ce reprezintă pasiunile mele dintotdeauna, adică spre cărți în primul rând. Am citit foarte mult, din perspectiva asta a fost un an 'productiv'."

Neputință

Una dintre cele mai grele trăiri ale pandemiei a fost și pentru Oana Botezatu – blogger și proprietara unei firme de lumânări decorative – cea a neputinței. Neputința fiecăruia dintre momentele care vor fi greu de uitat. Într-o ordine a poveștii – sora, părinții, propria infectare cu COVID-19 – iată care au fost pentru Oana cele mai mari grele momente din pandemie:

„Când am aflat că sora mea și spitalul în care lucrează, în Italia, au intrat în zonă roșie. Când vedeam știrile mi se rupea inima în două. Era o durere foarte mare pentru că eram cu mâinile legate și nu aveam ce să fac ca să îi mai iau din povară."
„​Când am aflat că părinții mei au făcut COVID și nu am putut să merg la ei. Toată grija pentru ei se rezuma la niște convorbiri telefonice și la momentul în care răsuflam ușurată după ce închideam telefonul. Și cel mai greu era în zilele acelea momentul în care sunam și nu răspundeau din prima."
„​Momentul în care eu și soțul meu am fost pozitivi cu COVID."

Experiența infectării „în secret”

Deși este un blogger cunoscut, Oana nu a vorbit public până acum despre infectarea cu COVID-19. Au știut cei apropiați, dar nu au știut toți cei foarte apropiați: nici băiatul de 3 ani și jumătate, nici cel care împlinește, duminică, 6 ani. Copiii știau despre COVID că e un lucru grav, iar părinții nu au vrut să îi sperie. Le-au spus doar că nu se simt bine.

„Am fost confirmați la o diferență de cinci zile între noi, eu și soțul meu, ceea ce a ne-a ajutat să facem față mai ușor la îngrijirea copiilor. Din fericire, noi am avut COVID într-o formă care nu a necesitat spitalizare, dar, din nefericire pentru noi, am avut COVID și cei doi copii acasă, și atunci a trebuit să fim stăpâni pe situație și în picioare. Nu am avut timp să stăm la pat, deși ne-am fi dorit și am fi avut nevoie, și acelea au fost niște zile foarte grele pentru noi. Dar… putea fi mai rău. Oricâte provocări ai avea, orice pălește în fața stării de sănătate și a relațiilor pe care le avem cu familia. Cel mai greu a fost să fim departe de ai noștri în momentele în care am fi avut cea mai mare nevoie să avem pe cineva aproape”, povestește Oana.

Tot acum și-a dat seama că, la o adică, familia e cea pe care te poți baza cu adevărat.

Ce înseamnă prietenia

„M-a ajutat și terapia. M-a ajutat și să înțeleg că în astfel de momente suntem singuri – noi cu familiile noastre. Că trebuie să ne găsim resursele doar în interiorul nostru și în interiorul casei. Din cei puțini care au aflat că avem virusul au fost foarte puțini care au vrut să ajute mai mult decât a întreba ’Ce faci? Cum ești?’ În afară de cei din familie, care nu puteau să vină să ia băieții pentru că aveau o stare de sănătate precară, din păcate pentru mine, nu m-a întrebat nimeni ’Vreți să luăm noi copiii să avem grijă de ei două zile?’ Și asta a fost o chestie pe care a trebuit să o analizez la terapie, pentru a înțelege că nu e vina mea și că așa sunt oamenii și că teoretic sunt foarte mulți oameni dispuși să te ajute, dar, practic, când se întâmplă ceva rău, sunt foarte puțini care chiar vin să te ajute”, mărturisește Oana Botezatu.

Redefinirea relațiilor ar putea rămâne o parte importantă a felului în care va trebui să privim înapoi, după pandemie. „Din păcate nu există o proiecție asupra viitorului și nu se discută încă despre asta – nu există o conceptualizare a viitorului. Ce este viitorul nostru? O întoarcere la o perioadă de normalitate pe care am trăit-o în trecut sau o continuare a ceea ce trăim în prezent?”, se întreabă Arthur Suciu. Vom reînnoda prietenii rupte din cauza absenței, vom vindeca durerea despărțirilor definitive? „Speranța se găsește în sociabilitate, în nevoia oamenilor de a fi unii împreună cu alții și această sociabilitate nu e ceva ce poate fi schimbat ușor, face parte din structura noastră cea mai profundă. Dacă există o speranță, ea e legată de această dorință a oamenilor de a fi unii cu ceilalți, de a fi sociabili, de a trăi unii împreună cu alții”, conchide Arthur Suciu.

Video pentru tot și toate

Explozia folosirii comunicării video online, forțată de pandemie și ajutată de faptul că mulți dintre noi pot munci practic și de acasă a ajutat chiar grupuri de vechi prieteni să se reconecteze. Dar munca online nu este numai despre bucuria de a nu sta în trafic în drum spre serviciu.

Potrivit unei cercetări a Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), aproape jumătate dintre românii din mediul urban au declarat că au lucrat de acasă (47%), iar 80% dintre ei au experimentat cel puțin un simptom psihologic legat de pandemie:

o deteriorare a rutinei legate de mișcare (54%)
oboseală (41%)
anxietate (38%),
iritabilitate (36%),
dificultăți de somn (35%) și
deteriorarea rutinei legate de masă (30%).

Cei mai afectați au fost tinerii, arată studiul, pentru care, spun specialiștii ISTT, angajatorii ar trebui să ia în considerare „programe de recuperare”. Cât despre noi, angajați, tineri sau nu, psihoterapeutul Ana-Maria Năstase (ISTT) spune că ar trebui „să fim în mod intenționat mai empatici în această perioadă, să stăm o vreme în pantofii celuilalt, tocmai pentru a stabili o mai bună comunicare și conexiune”.

Una dintre trăirile frecvente din timpul pandemiei a fost stresul, pentru care Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a publicat un ghid cu soluții și exerciții. „Cauzele greutăţilor trebuie mai întâi soluționate, dar există și o nevoie de a sprijini sănătatea mintală a oamenilor", spun specialiștii OMS.

Munca în fața calculatorului de acasă a afectat nu doar „productivitatea”, în bine sau în rău, ci și viața de familie. De multe ori, în rău.

„Pentru unele cupluri, schimbarea a adus momente dificile"

„Dacă facem o retrospectivă a ultimului an, lucrurile au devenit din ce în ce mai dificile pentru cupluri. Până de curând, mulți dintre noi nu prea aveau activitate de familie. Poate o oră, seara, la întoarcerea de la serviciu. Pandemia ne-a pus față în față cu întrebarea: aveam până acum o viață de familie? Iar pentru unele cupluri, schimbarea a adus momente dificile”, spune avocatul Adrian Cuculis, care a constat nu doar creșterea numărului de conflicte legate de viața de familie, și diversificarea felului în care au loc sau sunt gestionate acestea.

„În instanțe se vine cu înregistrări cu telefonul din casă, și sunt folosiți tot mai mult copiii ca martori”, semnalează Adrian Cuculis. Avocatul spune că printre situațiile tot mai des întâlnite sunt cele care privesc stabilirea domiciliului minorului, pensia de întreținere sau chiar cazurile de răpire internațională: „părinte român plecat în străinătate (Italia, Spania sau alte zone afectate grav de pandemie), nu s-a înțeles cu soțul străin, și-a dat seama că nu mai are cum să rămână acolo, a luat copilul și a revenit în România”.

Adrian Cuculis estimează că numărul de dosare conexe relației de cuplu s-a dublat în timpul pandemiei și, la fel ca numeroase organizații neguvernamentale, atrage atenția asupra unui fenomen îngrijorător: „întețirea violenței în familie în toate formele ei, inclusiv fizică”.

Potrivit Centrului Filia, în 2020 au fost ucise 42 de femei în familie. Criza COVID-19 le-a îngreunat victimelor violenței domestice accesul la servicii specializate și la justiție. Cazurile raportate de viol au crescut în 2020 cu 14%, s-au înregistrat peste 200 de violuri și aproape 27.000 de cazuri de loviri sau alte violențe. În premieră în pandemie, în martie 2021, odată cu decizia de impunere a unor noi restricții de circulație în București, victimele violenței domestice au fost incluse printre excepțiile de la interdicția de a părăsi locuința, în intervalele orare restricționate. Excepția a fost introdusă la solicitarea asociației ANAIS, specializată în protecția femeilor și copiilor.

 

Doruri în pandemie

Pentru cei care nu trec prin drama pericolului din familie și a bolii, regulile menite să limiteze pericolul COVID pot fi, uneori, dificile. „Creierul funcționează bine la rutină. Limitarea unui lucru banal îți afectează viața personală. De exemplu, mie îmi place să alerg seara. /…/ mi s-a întâmplat să fiu oprit pe stradă și să mă legitimeze jandarmul pentru că sunt într-o alergare ușoară, fac sport. /…/ Eu am crescut în democrație. În ’92, când am intrat la școală erau niște reminiscențe ale comunismului, am citit despre ce se întâmpla în comunism, dar îmi dau seama acum, odată cu restricțiile care de multe ori nu și-au găsit justificarea în ceea ce ar fi trebuit să aducă ca protecție în zona pandemică, îmi dau seama ce privilegiu avem că trăim în democrație.”

Lui Adrian Cuculis îi e dor să alerge fără să fie nevoit să se legitimeze.

Lui Arthur Suciu îi e dor de natură. „Eu am trăit copilăria și adolescența offline, și atunci duc dorul unei vieți mai apropiate de natură, doresc să simt mirosurile, să văd lucrurile, iar pentru perioade destul de lungi în ultimul an a fost destul de greu”, spune acestea.

„Ajungi să își fie dor imediat de oameni pe care tocmai i-ai văzut pentru ca nu poți să le vezi fața în întregime și să îi îmbrățișezi. Abia după ce ți se iau lucrurile astea îți dai seama cât de mult contează pentru tine. Nu mai refuz nicio îmbrățișare" , spune Oana Botezatu.

Oanei Botezatu îi e dor de îmbrățișări. Și mie. Vouă de ce vă e dor? Ne-am bucura să ne spuneți pe Facebook sau pe email, la adresa bucharest_bureau@rferl.org.

 

 

Sursa: europalibera.org