În timp ce la Alba-Iulia se adunaseră 100.000 de oameni pentru a saluta Unirea Transilvaniei cu Regatul României, Regele Ferdinand și Regina Maria intrau în Bucureștiul eliberat. Autorii Unirii din 1918 au gândit cele două evenimente împreună. Iată ziua victoriei descrisă în jurnalul Reginei Maria.
„Ne-am întors! Chiar ne-am întors, după doi ani lungi de exil. Mai mult, ne-am întors - de-abia îndrăznesc să pronunț cuvântul, dar tot trebuie spus, fiindcă orice ar urma, ziua de azi e adevărată - ne-am întors triumfători!
O zi grandioasă, o zi extraordinară, amețitoare, de entuziasm nestăpânit. E minunat să pot spune că totul a mers întocmai cum era planul, deși n-a fost deloc ușor de organizat, fiindcă transportul e o mare problemă, iar ploile torențiale înrăutățiseră condițiile și așa șubrede.
Totuși, am sosit aproape punctual. Eram foarte nerăbdătoare. Mi-am pus uniforma. Pe cap aveam o căciulă cenușie de astrahan, prinsă cu o chingă sub bărbie. Îmi dădea un aer ciudat de tineresc, mă făcea să arăt durdulie și băiețoasă. Pe deasupra mi-am pus o mantie lungă, dublă. Descriu toate acestea fiindcă poate într-o bună zi mă va amuza, pe mine și pe alții, să îmi amintesc în ce costum m-am întors în Capitală.
Am călărit pe formidabilul Jumbo, care e enorm, înalt și solid și aproape indiferent la zgomote și agitație.
La Gara Mogoșoaia ne așteptau Berthelot, Rosetti și alți ofițeri francezi, dar și Prezan, alți câțiva generali români, Catargi cu familia și toate doamnele de onoare ale mele - întâlnire foarte emoționantă.
Am avut un noroc nemaipomenit. Ieri a turnat cu găleata toată ziua, la fel și noaptea, cât am fost în tren, dar azi s-a luminat, deși n-a fost soare, iar frig nu a fost deloc.
La gara Băneasa am urcat pe cai, eu, Nando (regele Ferdinand), Nicolae (fiul mai mic), Berthelot (Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze) și toate notabilitățile (...).
Cât de lungă draga și vechea noastră șosea (Kiseleff, drumul de la gară spre Calea Victoriei, spre Palatul Regal), toți soldații erau aliniași de o parte și de alta, mai întâi francezii, apoi englezi, apoi românii - primii români erau cei din regimentul meu.
Nu pot descrie în cuvinte cât m-a emoționat vederea trupelor aliate! Era o dovadă limpede că necazurile noastre au ajuns la capăt, vedeam în sfârșit prieteni - nu mai văzusem trupe aliate, în afară de ruși, iar aceia, vai, știm prea bine ce fel de aliați ne-au fost.
La al doilea rond, ne-au întâmpinat preoții și s-a ținut o slujbă scurtă, cu binecuvântarea steagului. Imediat înainte de intrarea în oraș, ne-a primit primarul, cu pâinea și sarea tradiționale, împreună cu întregul corp diplomatic și actualii și foștii miniștri ai țării.
A urmat marșul pe Calea Victoriei frumos împodobită - nu-l pot descrie altfel decât un marș triumfal, în fruntea trupelor noastre, urmate de soldații aliați.
Orașul pur și simplu înnebunise. Mi se părea că până și casele, străzile și pietrele din pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulțimea. Am trecut călare printr-o mare de urale asurzitoare. Steaguri peste tot, oameni înghesuiți la fiecare fereastră, pe fiecare acoperiș, ca să nu mai vorbesc de stradă. Eu călăream la stânga lui Nando, Nicolae era de cealaltă parte a mea, iar Berthelot era în dreapta lui Nando.
Carol era în fruntea regimentului lui, fiicele mele trecuseră mai înainte într-o trăsură deschisă, cu patru cai negri rusești.
Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, oamenii cunoscuseră toate ororile ocupației cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare - ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor! E aproape de necrezut, dar e adevărat!
Procesiunea noastră a înaintat până la piața clasică de lângă statuia lui Mihai Viteazu, unde în fiecare an se țineau paradele de 10 Mai. Acolo ne-am oprit și toate trupele au trecut prin fața noastră.
E greu de descris încântarea frenetică a întregii populații. Erau de-a dreptul înnebuniți de fericire și dădeau glas bucuriei atât de zgomotos încât ți se făcea teamă să nu moară de efort.
După paradă am descălecat și am mers cu trăsura la Mitropolie - eu și Nando am fost într-o trăsură deschisă. La Mitropolie, înainte să ajungă și ceilalți, am avut 10 minute să mă schimb într-o rochie regală din catifea rubinie, cu broderie de aur și samur, cu o mică tocă din dantelă de aur.
Ceremonia de la biserică a fost scurtă și solemnă, în biserica cea veche și dragă, luminată slab doar cu lumânări care în biserici au un efect mult mai plăcut decât electricitatea.
M-a cuprins o satisfacție ciudată în timp ce priveam biserica plină de ofițeri francezi și englezi. Era minunat, i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii.
La sfârșitul slujbei, Grigorescu ( gen. Eremia Grigoresu, eroul din 1917) l-a rugat pe Nando, în numele Armatei, să accepte rangul de feldmareșal. Nando a fost foarte mișcat și foarte bucuros.
Apoi am plecat într-un automobil deschis la Cotroceni! La Cotroceni! Iată clipa de care mă temeam. Într-acolo se îndreptase dorul meu în toți acești doi ani lungi, frământați și tragici - acolo la bisericuța veche (biserica ridicată de domnitorul Șerban Cantacuzino, demolată la ordinul lui dictatorului Ceaușescu, reconstruită în anii 2000) unde micul mormânt de-abia fusese închis (mezinul cuplului regal, Mircea a murit de febră tifoidă în noiembrie 1916, cu numai câteva săptămâni înainte ca Bucureștiul să fie ocupat de trupele germane, iar familia să se refugieze la Iași, împreună cu guvernul și toate autoritățile importante).
M-am întors la tine, Mircea, micuțul meu, după doi ani - eu care fugisem, mamă cu inima frântă și regină învinsă - m-am întors victorioasă, pare-se că sunt printre cei care înving! Dar tu ești mort, Mircea, micuțul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în nici un fel. În lumea întreagă au murit atâția oameni care nu se mai pot bucura de ceasul victoriei - dar n-au avut parte nici de suferințele pe care le-au îndurat cei vii! (...)
Casa părea uriașă - n-a fost stricat nimic, deși, firește, e destulă dezordine, dar mult mai puțină decât aș fi crezut.
Întoarcerea a fost ciudată, dar în unele privințe, întru totul naturală. Acum că ne-am întors acasă parcă nici nu am fost plecați atât de mult.
Am luat prânzul cu toată suita noastră în salonul nou care-mi era atât de drag și pe care îl decorasem cu atâta plăcere.
Mobilele au fost mutate de la locul lor, dar în cea mai mare parte sunt încă aici. A fost ciudat ș plăcut să mâncăm din nou în farfurii elegante de porțelan, cu flori frumoase pe masă și să bem din pahare delicate.
După prânz am plecat cu Nando în oraș cu automobilul, să vedem palatul mare (Palatul Regal de pe Calea Victoriei, ridicat de Carol I). Toată suflarea era în stradă. (...)
M-am întors acasă singură. Automobilul de-abia putea să treacă pe străzile pline de mulțimea în fierbere, mânată de un entuziasm fanatic. Oamenii mi se urcau pe automobil, înaintam cu greu, era înduioșător, comic și oarecum primejdios.
Odată ajunsă acasă m-am odihnit puțin. Apoi m-am îmbrăcat cât mai elegant, dar ne-având nici un fel de bijuterii, nu-mi pot da acele ultime tușe care sporesc, fără îndoială demnitatea unei ținute de regină. Toate bijuteriile mele sunt - sau nu mai sunt - tot la Moscova, s-ar putea să nu le mai revăd (bijuteriile Coroanei fuseseră trimise în Rusia, înainte de evacuarea Bucureștiului, împreună cu tezaurul Băncii Naționale, sub protecția vărului reginei, țarul Nicolae al II-lea; dar în timpul războiului, țarul abdicase, iar după puciul lui Lenin, din noiembrie 1917, făcut prizonier, iar în iulie 1918, executat. Tezaurul României a fost cheltuit în cea mai mare parte de conducerea bolșevică a Rusiei în timpul războiului civil care a urmat).
La cină, în marea sală de bal a palatului, au participat cam 120 de oameni. Miniștrii (ambasadorii) aliați, miniștrii de acum și din trecut ai României, ofițeri străini, ofițeri români, bucovineni, etc. Nando a ținut un discurs foarte frumos și foarte demn. E drept că subiectul era ușor și plăcut.
După aceea, conversații cu o mulțime de oameni, întoarcerea acasă și odihna binemeritată.
M-am culcat în scumpa mea cameră argintie, înconjurată de toate lucrurile care îmi plăceau cândva.
Ciudată lumea, tare ciudată.
Într-adevăr, victorie!"
Sursa: Maria, Regina României. Jurnal de Război 1918, Humanitas, 2015
Sursa: europalibera.org
Web site realizat de Dow Media servicii Web Design | Gazduire Web furnizata de SpeedHost.ro