Țară în service | Motorul financiar al României, de pe Calea Victoriei în Pipera - GALERIE FOTO

România a fost unul din primele state care a avut o bancă centrală, înaintea Japoniei, Elveției sau SUA. Ea a apărut în timpul domniei lui Carol I, după obținerea Independenței.

Pe 11 aprilie 1880, cu un an înainte ca România să devină Regat, Carol I a promulgat Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune. Peste nici o săptămână, Legea a fost publicată în „Monitorul oficial".

România avea o Bancă Națională, unul din pilonii construcției statului modern, pe care, la 141 de ani de la înființarea sa se sprijină economia, finanțele și cultura instituțională.

„Primul proiect politic în care se menționa ideea înființării unei bănci naționale la București datează din 1832, dar, inițiatorilor înșiși nu le era foarte clar ce era și cum funcționa o bancă națională. Ei știau însă, grație studiilor lor în Occident, că o bancă națională este instituția care poate asigura creditul ieftin, societatea românească suferind acut de lipsa capitalului și, în consecință, de faptul că acesta era extrem de scump. Creditul cămătăresc, ale cărui dobânzi erau de 15%, dar ajungeau până la 25%, era ruinător și nu avea cum să asigure capitalul necesar modernizării țării. În același timp, atunci în pragul epocii regulamentare, societatea românească nu întrunea condițiile necesare pentru ca o bancă națională să fie înființată și să funcționeze eficient”, a explicat într-un interviu pentru Europa Liberă istoricul Nadia Manea, expert al BNR.

Ideea înfiinţării unei bănci de credit şi de emisiune a preocupat diferite cercuri ale societăţii româneşti, dar în atenţia factorilor politici a intrat mai ales după 1859.

După această dată, se înmulţesc demersurile în favoarea unei astfel de iniţiative:

1859 - 37 de deputaţi cer guvernului înfiinţarea unei bănci de credit funciar;
1859-1863 - comercianţii şi industriaşii semnează mai multe apeluri în care cer înființarea băncii;
februarie 1859 - I. C. Brătianu înaintează un memoriu lui Al. I. Cuza, în urma căruia domnitorul aprobă proiectul de lege din 29 iunie 1860, întocmit de guvernul condus de Nicolae Golescu, pentru „reorganizarea creditului public în Principatele Unite şi pentru întocmirea unei bănci de circulaţie şi escompt", care a fost însă respins de Comisia Centrală de la Focşani. În programul grupării liberale din 1861, se prevedea „crearea unei bănci naţionale";
17 aprilie 1862 - statul român concesionează capitalului prusac, fără un rezultat concret, înfiinţarea „Băncii Naţionale a României" şi privilegiul emisiunii bancnotelor;

19 octombrie 1865 - Al. I. Cuza acorda unui grup de capitalişti englezi concesiunea înfiinţării unei bănci de scont şi emisiune numită "Banca României", care, patru ani mai târziu, a renunţat la privilegiul emisiunii, devenind o bancă de scont;
în programul din 1867, liberalii înserează din nou un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci "fără...institute de credit, un stat nu poate prospera";

între 1870-1876 - sunt elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).

Pe lângă aceste proiecte care nu s-au finalizat, de-a lungul unui deceniu, s-au creat mai multe instituţii ce aveau atribuţii de creditare:

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1 decembrie 1864);
Creditul Funciar Rural (1 iunie 1873);
Creditul Funciar Urban (1875).

Apariţia acestor instituţii a fost expresia un nou spirit de afaceri bazat pe credit şi a cultivat încrederea publicului în puterea financiară internă.

Iniţierea publicului în practicile operaţiunilor bancare a reprezentat un element esenţial al civilizaţiei bancare timpurii româneşti.

Indiferent de natura capitalului cu care ar fi trebuit creată banca de emisiune, intern sau extern, gânditorii economici ai epocii - Nicolae Şuţu, Alexandru Moruzi, Enric Winterhalder, Ion Strat, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru Vericeanu, Ion Ghica, Dionisie P. Marţian, Petre S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol - erau de acord că o astfel de instituţie era una din marile necesităţi ale ţării.

Cu toate acestea, cunoştinţele de cultură bancară nu fuseseră asimilate pe scară largă, astfel încât nu se înţelegea foarte bine ce presupune o bancă de emisiune, ceea ce a generat în rândurile opiniei publice atitudini de teamă şi rezervă, iar în cazul forţelor politice acţiune prudentă.

Mai mult, existau serioase diferenţe de opinie atunci când se discuta stabilirea momentului de înfiinţare, pentru că se avea în vedere compatibilitatea unei astfel de instituţii moderne cu gradul de dezvoltare economică al ţării.

Doi lideri liberali, artizanii înființării BNR

Cum a fost posibilă o asemenea performanță a explicat istoricul Bogdan Murgescu într-un interviu acordat Europei Libere.

„Sunt două aspecte care au concurat la decizia înființării Băncii Naționale a României. Primul este contextul proclamării și mai ales al recunoașterii internaționale a independenței României. Acest proces a continuat și după congresul de pace de la Berlin prin măsuri succesive de dotare a statului român cu instituțiile și atributele suveranității. Al doilea aspect este conlucrarea dintre doi lideri politici liberali, Ion Brătianu, primul ministru al României în anii 1876-1888, și Eugeniu Carada, cel care avea să gestioneze Banca Națională a României în primele sale 3 decenii de existență. Ion Brătianu afirmase încă de la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza necesitatea imperioasă a înființării unei bănci naționale. Această idee s-a bucurat de sprijinul multor oameni politici ai vremii, înscriindu-se în eforturile de modernizare ale generației pașoptiste. Totuși, tentativele din timpul domniei lui Cuza și din primul deceniu al domniei lui Carol I de a înființa o bancă națională nu au fost încununate de succes, dar după obținerea independenței de stat, Brătianu dispunea de pârghiile politice pentru concretizarea acestui proiect. Totodată, el a beneficiat de talentul organizatoric și abnegația lui Eugeniu Carada, care nu doar că a redactat actele constitutive ale Băncii Naționale, ci i-a și asigurat buna funcționare din poziția de director care a stat mereu în spatele diverșilor guvernatori care s-au schimbat de mai multe ori în aceste decenii. Prin eforturile conjugate ale lui Brătianu și Carada, Parlamentul a adoptat cu largi majorități Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, lege promulgată de principele Carol I și publicată în „Monitorul Oficial” din 17 aprilie 1880”, spune istoricul Bogdan Murgescu.

Era perioada în care oamenii creau instituții și nu invers.

Creditele acordate de BNR au crescut în 33 de ani de la 27 de milioane de lei la 480 de milioane lei

Ce a însemnat înființarea Băncii Naționale pentru construirea României moderne și efectele înființării sale pe plan intern și extern? O spune tot istoricul Bogdan Murgescu.

„Înființarea Băncii Naționale a însemnat dotarea statului român cu o instituție modernă care a primit controlul asupra emisiunilor monetare, fixarea cursurilor de schimb între diferitele monede în circulație și gestiunea depozitelor de metale prețioase și valute pentru asigurarea convertibilității monedei naționale. De asemenea, prin fixarea dobânzii de scont și a unor reguli generale, Banca Națională a dobândit un rol important în asigurarea creditului pentru buna funcționare a economiei României.

În anii ce au urmat, activitatea de creditare s-a extins considerabil.

Potrivit calculelor lui Victor Axenciuc, creditele acordate direct de BNR prin rescont au sporit de la 27 milioane lei în 1881 la 480 milioane lei în 1914, iar numărul băncilor particulare a crescut de la 2 la 192.

În planul relațiilor externe, Banca Națională a României a reușit să alinieze sistemul monetar românesc la cele din țările europene dezvoltate. Deosebit de importantă a fost abandonarea bimetalismului aur-argint și trecerea la monometalismul aur în 1890. În acest context, leul românesc a avut o mare stabilitate, fiind legat la paritate cu francul francez.”

O „naștere” dificilă

Ca şi paradigma modernizării, proiectul de creare a BNR a suscitat o amplă dezbatere. Unii credeau că trebuie să se mai aştepte ca industria şi comerţul să se dezvolte, în timp ce alţii susţineau că numai o bancă naţională poate susţine prin credite ramurile economiei, ducând la progrese majore.

Unul din cei mai entuziaşti şi consecvenţi promotori ai întemeierii unui aşezământ de credit naţional a fost I. C. Brătianu:

în 1859, în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, declara: "Nu vom putea face nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim";

la 10 mai 1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuţiei la Mesajul tronului: "atâta timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune";

după proclamarea independenţei: "Să constituim o bancă de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele".

Cele două temelii care aveau să asigure libertatea şi independenţa BNR, autonomia şi capitalul naţional, au reprezentat elementele esenţiale ale concepţiei lui I. C. Brătianu despre funcţionarea unei bănci naţionale.

Stabilitatea politică datorată Războiului de Independenţă victorios, recunoaşterea internaţională a Independenţei, ceea ce elimina impedimentele resimţite atunci când au avut loc primele emisiuni ale monedei naţionale, aşezarea strategică la gurile Dunării şi optimismul împărtăşit de marele public au reprezentat o hotărâtoare susţinere a politicii economice promovate de guvernul condus de I. C. Brătianu (1876 - 1888). Legea biletelor ipotecare (1877) prevedea la art. 10: "guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, pe care-l va supune Corpurilor Legiuitoare la cea mai apropiată sesiune".

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice "prin noi înşine" a PNL.

Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat.

Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere: "posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate".

De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârşitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi contra şi 14 abţineri în Camera Deputaţilor. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtăşită de elita politică şi economică românească cu privire la necesitatea înfiinţării Băncii Naţionale a României. Promulgată de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în "Monitorul oficial", nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.

Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor.

În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii:

retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare;
înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în fiecare reşedinţă de judeţ ca să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi efectuarea serviciului de trezorerie, Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege;
plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti;
efectuarea fără nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat.

De asemenea, Legea prevedea pentru operaţiunile de scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin.

În prima etapă, pentru constituirea şi funcţionarea BNR, erau suficiente subscrierea şi depunerea efectivă a 24.000 de acţiuni, reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea capitalului stabilit iniţial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.

Prima adunare generală, primul sediu

Prima Adunare generală a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi au fost aleşi primii directori şi primii cenzori, iar pe 24 iulie 1880, în prima şedinţă a Consiliului general au fost prezentaţi cei numiți de guvern.

La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conţinea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).

„În același an în care s-a proclamat Regatul României, 1881, în lunile ianuarie și în februarie, la mai puțin de un an distanță de la publicarea legii sale de înființare, Banca Națională a României a emis primele sale bilete de 20 lei, 100 lei și 1000 lei(...)Introducând în circulație biletele de bancă care au devenit bancnotele de mai târziu, crearea Băncii Naționale a României a fost echivalentă cu o adevărată revoluție în mentalitatea și în viața cotidiană a românilor. Deopotrivă, Banca Națională a României a devenit cel mai bun și mai statornic avocat al monedei naționale, leul. De asemenea, prin creditul ieftin, Banca Națională a României a stimulat dezvoltarea economiei naționale, a sistemului bancar românesc al cărui ax a devenit”, a redat istoricul Nadia Manea momentul respectiv.

Construcția, făcută de arhitecți formați la École de Beaux Arts din Paris

Palatul BNR este o clădire din centrul vechi al Bucureștiului și era considerat la vremea aceea citadela liberalilor.

Preluând terenul ocupat de un han în secolul al XVII-lea, construcția Palatului BNR arată dimensiunea economică survenită în anul 1880 și orientarea spre cultura europeană.

La început, Banca a funcţionat în clădirea Senatului, de pe Bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. La 24 iulie 1880, Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colţei nr. 21, unde exista spaţiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor.

Palatul Băncii Naționale, clădirea veche a Băncii Națională a României, a fost realizat de Albert Galleron împreună cu Cassien Bernard, amândoi foști discipoli ai lui Charles Garnier, realizatorul celebrei Opéra Garnier, cunoscută și ca Opera din Paris.

„Pentru a inspira încredere, o bancă are nevoie de un sediu pe măsură, impozant și rafinat în același timp. Așa a fost Palatul Lipscani sau Palatul vechi al BNR, construit în stilul academismului școlii franceze între 1884 și 1890, după planurile arhitecților francezi Albert Galleron și Cassien, de o societate românească de construcții, sub conducerea arhitecților Nicole Cerkez și Constantin Băicoianu. În jurul acestui palat, considerat de arhitectul Petre Antonescu, cel mai frumos din București, s-a creat și dezvoltat city-ul bancar al Bucureștiului, prin urmare, peisajul urbanistic al capitalei a fost profund influențat”, relatează Nadia Manea.

Modernizarea urbană a fost ghidată de arhitecți formați la École de Beaux Arts din Paris, iar prin amplasarea sa în zona istorică, BNR a încurajat formarea districtului financiar.

Arhitectura aparține Renașterii înalte franceze. Ion Georgescu a realizat două dintre cele patru statui care decorează fațada Palatului Vechi dinspre strada Lipscani.

„Un fapt mai puţin cunoscut şi inedit este legătura lui Brâncuşi cu Banca Naţională. Profesorul lui Brâncuşi de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, sculptorul Ion Georgescu, a realizat două dintre cele patru statui care decorează faţada Palatului Vechi dinspre strada Lipscani. Este vorba despre zeiţele agriculturii şi justiţiei, Ceres şi Themis”, spune guvernatorul BNR Mugur Isărescu.

Ștefan Ionescu-Valbudea a făcut celelalte două sculpturi, simbolizând Industria si Comerțul.

Aceleași detalii continuă în interior, prin holul central și scările monumentale până la etajul principal.

Pictura murală a fost realizată de George Demetrescu Mirea, care a pictat două panouri decorative, realizate într-o manieră academică de influență barocă, amplasate pe pereții laterali ai Sălii de Consiliu, pe suporturi de formă ovală.

Ele înfățișează scene mitologice reprezentându-i pe zeii Mercur și Prometeu.

„Palatul vechi al BNR este una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului. O spunem noi, dar o spunea, încă de la apariția sa, ”părintele” arhitecturii naționale, arhitectul Ion Mincu. Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale în București. Odată cu acest palat, noile instituţii moderne româneşti au căpătat o imagine concretă. Și această imagine a impus respect, admirație, forță, monumentalitate.

Palatul BNR a reprezentat prima mărturie palpabilă a societății capitaliste românești. Amplasamentul, ales pentru construcția sa, era situat în cea mai veche zonă comercială a oraşului. Simbolul capitalismului urma sa înlocuiască un alt simbol, al societății feudale: hanul fortificat.

La sfârșitul secolului XIX, principalul han fortificat al orașului, hanul „Șerban Vodă”, construit de Șerban Cantacuzino la 1685, urma să fie demolat pentru a face loc noului program de arhitectură, al clădirilor financiar-bancare.

Odată cu programele instituțiilor capitaliste, au ajuns în București și stilurile arhitecturii vest-europene, care aveau să ofere orașului o monumentalitate necunoscută până atunci.

Palatul BNR poate sta cu demnitate alături de marile construcții bancare realizate în Europa veacului al 19-lea. Construcția are prestanță și forța expresivă. Palatul BNR este o piatră de temelie a Bucureștiului modern, a Bucureștiului „capitală europeană”.

Construcția s-a bucurat de prestigiu, încă de la apariție. De aceea, în anii următori, în jurul său s-au ridicat sediile celor mai importante bănci şi instituţii financiare. Clădirea a devenit inima centrului financiar-bancar bucureștean”, a declarat pentru Europa Liberă, arhitectul Gabriel Tureanu, coordonatorul echipei de arhitecți care a participat la renovarea, timp de șase ani, a impozantei clădiri.

150 de ani de la fondarea Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București

Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București este continuatoarea primei camere de comerț înființate în România în 1868, ca rezultat al concertării eforturilor comunității de afaceri din București de a-și apăra și promova mai bine interesele și de a contribui la progresul economic al țării.

Apariția și dezvoltarea ei coincide cu însăși perioada de creare a structurilor și instituțiilor statului și ale economiei moderne.

„De la prima ședință de constituire a Camerei de Comert București, la 28 ianuarie 1868, această instituție s-a transformat continuu pentru a răspunde nevoilor tot mai complexe ale comunității de afaceri, dar fără a se îndepărta de la misiunea sa, atât de clar formulată, încă de la început, de unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai comercianților români, C.A. Rosetti (1819-1885), figură reprezentativă a culturii noastre. Încă de la înființare, Camera de Comerț București nu s-a limitat la asumarea unei misiuni de reprezentare a intereselor grupurilor de comercianți și ale industriașilor, sau de mediere a intereselor divergente ale acestora. Ea a acționat ca un adevărat motor de dezvoltare atât pentru actorii economici cât și pentru organizarea instituțiilor statului, prin promovarea unor inițiative care au așezat pe baze modern și profund europene industria, comerțul, funcționarea instituțiilor bancare și de credit, a sistemului de învățământ românesc”, spune pentru Europa Liberă Sorin Dimitriu, actualul ei președinte.

Astfel, prin initiativele sale legislative, Camera de Comert din Bucuresti „a pus bazele unor instituții fără de care nu am concepe în prezent viața economică: Bursa și Registrul Comerțului”, spune sursa citată.

Camera de Comerț București s-a aflat la originea adoptării unor legi importante: legile privind încurajarea industriei naționale, reglementarea relațiilor de muncă și a repausului duminical, privind mărcile de fabrică și de comerț, privind falimentul, concurența, alcătuirea tarifului de taxe vamale al României.

Apoi, în 1924, în colaborare cu Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR), Camera bucureșteană inițiază un proiect de lege care pune bazele Creditului Industrial - formă de tip bancar menită să contribuie la finanțarea dezvoltării întreprinderilor de tip industrial.

În 1926, la inițiativa Camerei se introduce în Romania cecul poștal, ca modalitate de plată fără numerar.

Camera de Comerț se implică în susținerea financiară a primelor școli comerciale și industriale din țară.

Conform documentelor vremii, Camera de Comerț București a contribuit cu peste 16 milioane lei, în moneda timpului, la construirea și dotarea clădirii Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, actuala Academie de Studii Economice, înființată prin decret regal în 1913. De asemenea, se implică și în ridicarea și conducerea unor unități de învățământ propria, ca formă de pregătire profesională și de specialitate.

Camera de Comerţ şi Industrie de la Bucureşti face un memoriu către Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice în 1880, în care, ținând cont de dezvoltarea comerţului din România, propune înfiinţarea unei burse pentru fixarea cursurilor monetare şi efectelor, pe baza cererii şi ofertei, pentru a opri speculaţiile şi fluctuaţiile aleatorii.

Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri a fost adoptată în 1881.

Proiecte de înființare a unor instituții bursiere fuseseră lansate încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după cum instituții cvasi-bursiere funcționaseră și anterior.

„Legea din 1881 a oferit însă un cadru normativ unitar și a făcut ca burse să fie organizate în 1882 la București, Brăila, Galați și Iași. Totuși, este de observat faptul că existența instituțiilor bursiere nu a putut suplini relativa subdezvoltare a economiei României, ceea ce a făcut ca volumul tranzacțiilor mijlocite de bursă să rămână relativ redus în toată perioada domniei lui Carol I”, spune istoricul Bogdan Murgescu.

Proiectul de lege inițiat de aceeași CCIB stabilește că „această bursă avea să adune la anumite ore pe comercianţii, industriaşii, capitaliştii, agricultorii şi mijlocitorii oficiali la un loc anumit, spre a se ocupa de operaţiunile lor comerciale, sub o mai deaproape priveghere a guvernului”.

Cât privește programul său de tranzacţionare, acesta prevedea că „orele fiecărei burse se fixéză de camera de comerciŭ dupe obiceiurile civile ale fiecărei localităţi, combinate cu orele de pornire ale curierilor. La Bucuresci, Galaţi şi Brăila, orele deschiderei şi închiderei bursei se fixéză, împreună cu prefectul poliţiei, de 4 bancheri, 4 neguţători, 4 mijlocitori de schimb şi 4 mijlocitori de mărfuri desemnaţi de tribunalul de comerciŭ. […] Bursa va fi deschisă în tóte zilele, afară de Duminecă şi serbătorile legale. Tîrgul efectelor publice şi private şi al tuturor hârtiilor negoţiabile se face cu două ore înaintea târgurilor celor-lalte mărfuri. Informaţiuni se pot lua de la secretarul comitetului bursei în tóte zilele de lucru de la 9 până la 11 ore. Tóte acestea se vor observa sub controlul comitetului bursei”.

„Principalele operaţiuni cari se urméză la bursă sunt: tîrgul efectelor publice şi private, tîrgul acţiunilor diverselor societăţi agricole, industriale şi comerciale, tîrgul scrisurilor funciare rurale saŭ urbane şi a tuturor hârtiilor negociabile, vînzarea materiilor metalice, a monetelor, a tot felul de mărfuri, închirierea vaselor de transport, transportul pe uscat şi apă, tot felul de transacţiuni relative la comerciul continental şi maritim, interior şi exterior, asigurările de tot felul, etc.”

Negocierile se realizau la bursă, în locul separat numit parchet.

La mai puţin de un an de la deschidere a avut loc primul crah bursier din România, în noiembrie 1883, provocat mai ales de imposibilitatea efectuării lichidării.

Presa vremii titra: „Crahul de la bursa din Bucureşti, prevăzut de noi şi de Banca Naţională, s-a întâmplat cu începerea lichidărilor din noiembrie”.

Din acest motiv, Camera de Comerţ şi Industrie cere în 1886 modificarea legii, astfel ca „Orice operaţiune de bursă, regulat făcută, constitue un act de comerciŭ şi dă nascere unei obligaţiuni perfecte, la care nu se póte opune nici într’un cas excepţiunea de joc”.

Legiuitorul era preocupat ca „a duoa reformă coprinsă în proiect consistă în aceea că operaţiunele cu termen să se facă între persóne cunoscute; iar nu ca până acum de agenţii de schimb pe contul lor, fáră să spună în numele cui tratéză. De sigur că acest principiŭ este bun; de óre-ce intr’o bursă începĕtóre ca a nóstră, nu póte şi nu e bine să se lase liber curs acelor jocuri maloneste cari degeneréză în adevĕrate flagele pentru avuţia ţĕrei”.

„Închis pentru inventar” 41 de ani

După cel de-al Doilea Război Mondial, economia României devine una centralizată, iar regimul comunist închide Bursa în 1948. Instaurarea proprietăţii de stat, ca unic proprietar, nu mai permitea existenţa produselor specifice pieţei bursiere. Oamenii nu mai au voie să dețină societăți comerciale iar 1.050 de întreprinderi trec în proprietatea statului, adică sunt naționalizate, furate, prin Legea 119/1948.

Bursa își pierde însăși rațiunea de a exista.

„În ziua de 11 iunie, cu câteva minute înainte de deschiderea bursei, un cetăţean care voia să facă o tranzacţie a ajuns la uşă şi a găsit un mare lacăt. Veniseră mai de dimineaţă agenţi financiari, poliţie şi, printre ei, un hâtru care lăsase un bileţel lângă acel lacăt”, scrie Nicolae Volonciu în cartea sa „Amintiri din patru țări”. Pe bilețel scria: „Închis pentru inventar”.  

Un inventar care avea să dureze 41 de ani până la Revoluția din 1989.

Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.) a fost înființată încă din 1864, făcând parte dintr-o lungă serie de ctitorii instituționale de inspirație occidentală realizate de Alexandru Ioan Cuza.

Rolul său a fost modest însă, fapt reflectat și de faptul că instituția a funcționat mai mult de un deceniu în câteva încăperi din sediul Ministerului de Finanțe. Treptat, odată cu extinderea practicii de a valorifica economiile prin depuneri la C.E.C., rolul instituției a sporit, fapt reflectat și în construirea unui prim sediu propriu în 1875. Cum spre finele secolului al XIX-lea acest sediu a devenit neîncăpător, el a fost demolat și pe locul său s-a construit în anii 1897-1900 actualul Palat CEC din Calea Victoriei.

„Bancă Națională, Bursa (corect bursele) și Casa de Economii și Consemnațiuni au reprezentat piloni modernizatori ai economiei României din timpul domniei lui Carol I. Impactul lor nu trebuie însă exagerat. Aceste instituții financiare nu puteau schimba elementele fundamentale ale economiei și societății românești din acea vreme: astfel, Vechiul Regat era o societate covârșitor rurală, cu o economie în care agricultura era sectorul cel mai important, iar industria era abia la începuturi. În aceste condiții, triunghiul BNR-Bursă-CEC a sprijinit tentativele de progres, dar nu a putut disloca subdezvoltarea relativă a economiei românești”, este de părere istoricul Bogdan Murgescu.   

Pipera, un copil neasistat în primii ani de viață. Bruno Andreșoiu: „Imobiliarism sălbatic”

Dezvoltarea economică a Bucureștiului s-a făcut în mod haotic după 1989. Centrul său financiar modern s-a mutat în Pipera. 

Arhitectul Bruno Andreșoiu compară dezvoltarea zonei cu a unui copil pe care părinții nu-l asistă în primii săi trei ani de creștere.

Problema dezvoltărilor de tip Pipera este una de creștere, este de părere arhitectul.

„Aș face o paralelă cu dezvoltarea unui copil, despre care știm că în primii ani i se formează hărțile de cunoaștere și cele emoționale. În primii trei ani de viață. După care toate acumulările se așază pe aceste hărți. Orașul acesta s-a dezvoltat ca un copil care nu a avut părinți în regulă. Pentru că au existat nevoile de extindere, de construcție și de case noi, dar a existat foarte puțină știință în a le face. Iar aceste zone își vor purta pentru eternitate tarele de creștere. Pentru că au fost dezvoltate fără planuri prestabilite, fără direcții clare, ci, mai degrabă din încropeli. După care s-a intervenit, s-a corectat pe ici pe colo. S-au mai dres niște lucruri. Dar dacă mergeți în Pipera veți găsi străzi imposibil de accesat, trotuare lipsă, spațiu public precar sau absolut inexistent, servicii publice greu de accesat. Toate acestea vin din lipsa celor trei ani în care părinții trebuie să-și însoțească copilul. În urbanism și-n arhitectură se numesc planuri de dezvoltare coerente cap-coadă și cu o viziune și niște regulamente pe care oamenii să le respecte. Adică acele limite pe care copilul trebuie să le înțeleagă când crește, iar orașul să și le asume ca să nu se ducă în dude”.

Dezvoltarea Bucureștiului nu s-a produs doar în Pipera, însă, „Pipera” a devenit numele generic pentru acest tip de dezvoltare fiind numele unei zone, unde a început Bucureștiul să se dezvolte, în prelungirea sa.

Zona s-a dezvoltat mai întâi rezidențial și abia apoi economic și financiar.

„De ce, nu este foarte limpede, pentru că sunt diverse mituri: ba că existau interese economice, că e aerul mai curat în nord pentru că dintr-acolo ar bate crivățul. Cert e că, din nevoi legitime, lumea a căutat să iasă din blocurile în care a trăit zeci de ani, așa că acolo s-au construit foarte multe locuințe, în primul rând. Iar după ce zona s-a densificat, iar nevoile de servicii și funcțiuni publice au devenit stringente, au început să apară și magazine, școli, să capete aparența unei bucăți de oraș. Iar acest lucru este valabil pentru multe zone din jurul Bucureștiului, nu doar pentru Pipera, cam peste tot pe unde sunt artere mari de circulație”, spune arhitectul.

Nevoile de spațiu ale unor dezvoltări de acest tip sunt foarte mari, iar orașul în structura sa tradițională nu le avea.

„Nu e bine să produci acest tip de segregare între funcțiunile orașului, pentru ca oamenii să se comute pentru a ajunge la serviciu, asta nu e bine. Dar s-a întâmplat în toate marile orașe care și-au construit centre financiare care aveau nevoie de spațiu, de energie și atunci le-au grupat pe ici pe colo și au construit clădiri foarte multe și foarte mari ca să poată adăposti nevoile unor astfel de centre. Problema la noi, însă, e una legată de infrastructură, de densificare masivă, un soi de imobiliarism sălbatic”, spune Bruno Andreșoiu.

Sursa: europalibera.org